Aaaahl Pacinooooo

2011 a fost un an “rodnic” în cinema pentru subiectele cu eroi travesti (sexual sau nu). De la Sherlock Holmes (Game of Shadows), unde detectivul jucat de Downey Jr. apare ca o cocotă beată, până la tragica figură a lui Albert Nobbs (excelent gestionat de Glen Close) și până la registrul comic reprezentat de Jack and Jill al lui Adam Sandler.
Travestiul este una dintre cele mai vechi tehnici comice – utilizată din teatrul grec până în epoca modernă când Magnus Hirschfeld a conceput termenul în sensul psihologiei sexuale – sau tragice ale culturii europene. Cinemaul a utilizat încă de la început acest instrument narativ, împrumutând de la Shakespeare (din Cum vă place) tehnica dedublării pentru inducerea în eroare a personajelor din diegeza centrală.
Filmul meu preferat din această lungă serie rămâne Tootsie, unde Dustin Hoffman face un rol magistral, punându-și calitățile de anti-erou în serviciul unui personaj atipic. Un alt clasic al genului este “Unora le place jazz-ul” (Some Like it Hot), unde cuplul Lemon/ Curtis se remarcă prin antagonismul celor doi eroi, fiecare reprezentând o tipologie masculină/ feminină. Travestiul reprezintă o modalitate de reprezentare vizuală cu puternice referințe psihologice și are capacitatea de a mobiliza atenția privitorul, tocmai prin situația ne-naturală la care ne expune.
Din păcate cele mai recent film al lui Adam Sandler, Jack and Jill, nu se ridică nici măcar la nivelul unor filme comice populare ce conțin elemente de travesti. Deși mai toți marii actori de la Hollywood au trecut prin experiența travestiului, de la Robin Williams (Mrs. Doubtfire), la Wesley Snipes și Patrick Swaytze (To Wong Foo,Thanks for Everything) sau fantasticul Nathan Lane (Bird Cage), varianta feminină a lui Adam Sandler este neverosimilă și, prin aceasta, distruge întreaga narațiune. Și cam atât despre partea aceasta a filmului.
De ce merită văzut, însă, Jack and Jill? Pentru că Al Pacino face un rol incredibil de bun, se parodiază pe sine, se întrece pe sine într-un comic de situație și de comportament aberant, se pastișizează și se auto-subminează într-un mod genial (cu atât mai incredibil cu cât trebuie să îi dea replica unui Sandler-femeie ce pare o handbalistă redegistă, căreia, la testul de doping i se descoperă un organ sexual imens între picioare și care protestează spunând că nu e un penis, e doar un clitoris supradimensionat). Al Pacino demonstrează, încă o dată dacă mai era nevoie, de ce este un mare actor – pentru că reușește să atingă registre radical diferite (de la seriozitatea maximă până la bizareria cea mai imposibilă) aparent fără greutate, cu o veridicitate și o autenticitate ireproșabile. Adică exact ceea ce Adam Sandler nu reușește. Ceea ce face cu atât mai impresionantă expunerea de instrumente actoricești ale lui Pacino. Pacino este convingător și când este teatral, este comic și când se imită pe sine, este credibil chiar și atunci când (se) joacă.

Posted in: Filme