Carnagiul de acasă

Totul începe acasă. Și răul și binele încep între cei patru pereți ai casei. Între părinți și copii.
Paul Lazarsfeld a publicat în 1944 o carte remarcabilă și influentă: People’s Choice (Opțiunea oamenilor), care a schimbat radical modul cum înțelegem procesul formării opiniilor. Conceptul din spatele aceste cărți se numește “influență personală”, respectiv propune abandonarea mitului conform căruia manipularea are loc în mass media. Așa cum arată Lazarsfeld, influența și persuasiunea nu se construiesc în dinamica pe care o avem cu mediile de masă, ci în interacțiunea cu semenii noștri, cu cei pe care îi percepem ca pe niște “lideri de opinie”, primii fiind părinții noștri.
Unul dintre studiile care au continuat cercetările lui Lazarsfeld în anii ’90, publicat de Berman și colegii lui în 2000, indică un fapt șocant. Marea majoritate a copiilor sunt expuși violenței domestice, într-un fel sau altul, și ceea ce noi numim viață domestică, nu este nici pe departe “domesticită”. De fapt “domesticirea” omului nu are loc prin civilizație, pentru că resursele violenței sunt în chiar temeliile civilizării: familia. Putem spune că, așa cum maimuțele învață să fie violente în grupul din care fac parte, oamenii învață într-un mod similar cum să se comporte în societate, învățând de la adulții cu care trăiesc ce e bine și ce e rău.
Aici profesorul Malcolm Potts, autorul faimoasei cărți Sex și conflict, explică modul cum funcționează agresiunea la chimpanzei

Aici un fragment din filmul Planet Earth, realizat la BBC, cu David Attemborough

“God of Carnage” este o piesă de teatru scrisă de Yasmina Reza (tată iranian, mamă unguroaică), pusă în scenă în nenumărate țări, inclusiv în România, în 2010, sub regia lui Lucian Giurchescu. Povestea tratează dinamica tragică ce se produce pe scena primară (după cum spunea Freud).
În 2011 a apărut și filmul lui Roman Polanski. Aparent un film simplu. Patru personaje, un apartament, o ceartă între părinți pentru o bătaie între copii. Tot ce poate fi mai banal. Dar în spatele acestei banalități se ascunde marele secret al interacțiunii între oameni. Nimic nu este lipsit de importanță în acest microunivers în care fiecare dintre noi se dezvoltă. Acasă dobândim ostilitatea, conflictualitatea, meschinăria, ticăloșia sau minciuna. Acasă învățăm misoginismul, rasismul, disprețul față de semenii noștri sau brutalitatea. Acasă se formează sau se deformează totul. Acolo este sursa principală a traumei.

Carnajul cinematografic este susținut de patru mari actori – cei doi bărbați (John Reilly versus Christopher Waltz) și cele două femei (Jodie Foster versus Kate Winslet) sunt distribuiți într-o manieră structural opusă. Și familiile sunt radical opuse. Alan și Nancy Cowan sunt un cuplu “de succes”, numai că el vorbește mereu la telefon, iar ea are puseuri incontrolabile de vomă. Michael și Penelope Longstreet sunt cuplul “normal și iubitor”, numai că el este alcoolic și abuziv, iar ea este femeia a cărei sensibilitate ascunde o ură și o frustrare nemărginite. Când copiii celor două cupluri se bat în parc, adulții “civilizați” se întâlnesc să rezolve conflictul. Cine e victima și cine e agresorul? Cine sunt vinovații? Cine a început totul? Din această aparent simplă suită de întrebări ies o serie de răspunsuri complicate (nu neapărat complexe), toate susținute de către o cinematografie impecabil gestionată de regizorul polonez.
La mijloc (și la început și la final) sunt dramele copiilor și destinul implacabil pe care viețile acestora îl preiau din contorsionata dinamică a vieții de familie. Polanski, într-un fel, explică fără să expliciteze propriile sale probleme emoționale, evidente în scandalurile de natură sexuală în care a fost prins. Dacă ceva poate fi explicat!

Posted in: Filme