Adaptarea romanului lui J. Safran Foer, Extrem de tare si incredibil de aproape, ma face sa pun filmul regizat de Stephen Daldry pe primul loc la competitia pentru cel mai bun film al anului trecut. Desi Daldry nu a fost nominalizat pentru cel mai bun regizor, filmul a fost nominalizat printre cele mai bune 9 filme, la concurenta cu The Artist, The Descendants, The Help, Hugo, Midnight in Paris, Moneyball, The Tree of Life si War Horse.
Pentru mine Daldry reuseste ceva incredibil de greu si extrem de tare pentru cinema: stie sa captureze o stare de suflet, fara sa fie melodramatic, poate sa te emotioneze, fara sa fie propagandistic. Pentru ca, daca nu aceasta este esenta cinemaului, atunci care mai poate sa fie?! Si cine putea sa faca acest lucru mai bine decit autorul lui Billy Elliot, poate unul dintre cele mai bune filme despre copilarie facute vreodata.
Mai mult, in contextul in care romanul lui Foer (pe care eu il cred extraordinar) a fost criticat pentru “sentimentalismul” exagerat sau chiar categorisit drept “kitsch”, efortul echipei Daldry/ Scott Rudin (au lucrat impreuna la The Hours) este remarcabil la randul sau. Rudin, care a produs unele dintre cele mai bune adaptari din ultimii ani (There will be blood sau True Grit, cu fratii Cohen), merita acum Academiei de film.
Povestea lui Oskar Schell, pustiul de 11 ani care strabate New Yorkul inarmat cu cheia tatalui sau disparut in urmat atacurilor asupra Turnurilor gemene, e spusa prin ochii unui personaj straniu (Thomas Horn e un tanar actor de mare forta), dar cu care, cel putin eu, suntem mereu in legatura. Sustinut de cuplul Tom Hanks si Sandra Bullock, dar mai ales ajutat de Max Von Sydow (favoritul meu la rol secundar) anul acesta, Extremely Loud & Incredibly Close va avea un concurent neloial in Hugo, tot un film despre un copil orfan si aventurile acestuia in gara din Paris. Iar Scorsese este un redutabil adversar cind vine vorba de premii.
Posted on February 14, 2012
0