Cinemafotomedia

Carnagiul de acasă

cinemafotomedia — Sat, 28 Jan 2012 04:08:00 +0000

Totul începe acasă. Și răul și binele încep între cei patru pereți ai casei. Între părinți și copii.
Paul Lazarsfeld a publicat în 1944 o carte remarcabilă și influentă: People’s Choice (Opțiunea oamenilor), care a schimbat radical modul cum înțelegem procesul formării opiniilor. Conceptul din spatele aceste cărți se numește “influență personală”, respectiv propune abandonarea mitului conform căruia manipularea are loc în mass media. Așa cum arată Lazarsfeld, influența și persuasiunea nu se construiesc în dinamica pe care o avem cu mediile de masă, ci în interacțiunea cu semenii noștri, cu cei pe care îi percepem ca pe niște “lideri de opinie”, primii fiind părinții noștri.
Unul dintre studiile care au continuat cercetările lui Lazarsfeld în anii ’90, publicat de Berman și colegii lui în 2000, indică un fapt șocant. Marea majoritate a copiilor sunt expuși violenței domestice, într-un fel sau altul, și ceea ce noi numim viață domestică, nu este nici pe departe “domesticită”. De fapt “domesticirea” omului nu are loc prin civilizație, pentru că resursele violenței sunt în chiar temeliile civilizării: familia. Putem spune că, așa cum maimuțele învață să fie violente în grupul din care fac parte, oamenii învață într-un mod similar cum să se comporte în societate, învățând de la adulții cu care trăiesc ce e bine și ce e rău.
Aici profesorul Malcolm Potts, autorul faimoasei cărți Sex și conflict, explică modul cum funcționează agresiunea la chimpanzei

Aici un fragment din filmul Planet Earth, realizat la BBC, cu David Attemborough

“God of Carnage” este o piesă de teatru scrisă de Yasmina Reza (tată iranian, mamă unguroaică), pusă în scenă în nenumărate țări, inclusiv în România, în 2010, sub regia lui Lucian Giurchescu. Povestea tratează dinamica tragică ce se produce pe scena primară (după cum spunea Freud).
În 2011 a apărut și filmul lui Roman Polanski. Aparent un film simplu. Patru personaje, un apartament, o ceartă între părinți pentru o bătaie între copii. Tot ce poate fi mai banal. Dar în spatele acestei banalități se ascunde marele secret al interacțiunii între oameni. Nimic nu este lipsit de importanță în acest microunivers în care fiecare dintre noi se dezvoltă. Acasă dobândim ostilitatea, conflictualitatea, meschinăria, ticăloșia sau minciuna. Acasă învățăm misoginismul, rasismul, disprețul față de semenii noștri sau brutalitatea. Acasă se formează sau se deformează totul. Acolo este sursa principală a traumei.

Carnajul cinematografic este susținut de patru mari actori – cei doi bărbați (John Reilly versus Christopher Waltz) și cele două femei (Jodie Foster versus Kate Winslet) sunt distribuiți într-o manieră structural opusă. Și familiile sunt radical opuse. Alan și Nancy Cowan sunt un cuplu “de succes”, numai că el vorbește mereu la telefon, iar ea are puseuri incontrolabile de vomă. Michael și Penelope Longstreet sunt cuplul “normal și iubitor”, numai că el este alcoolic și abuziv, iar ea este femeia a cărei sensibilitate ascunde o ură și o frustrare nemărginite. Când copiii celor două cupluri se bat în parc, adulții “civilizați” se întâlnesc să rezolve conflictul. Cine e victima și cine e agresorul? Cine sunt vinovații? Cine a început totul? Din această aparent simplă suită de întrebări ies o serie de răspunsuri complicate (nu neapărat complexe), toate susținute de către o cinematografie impecabil gestionată de regizorul polonez.
La mijloc (și la început și la final) sunt dramele copiilor și destinul implacabil pe care viețile acestora îl preiau din contorsionata dinamică a vieții de familie. Polanski, într-un fel, explică fără să expliciteze propriile sale probleme emoționale, evidente în scandalurile de natură sexuală în care a fost prins. Dacă ceva poate fi explicat!

Filed under: Filme

Adio 24 de cadre pe secundă

cinemafotomedia — Fri, 27 Jan 2012 07:28:24 +0000

Peter Jackson se pregătește să revoluționeze modul cum se face cinema. “Hobbitul”, prequel-ul celebrului Lord of the Rings (adică filmul care povestește cum a început istoria Middle Earth) și care va avea premiera în acest an, va fi unul inovator nu numai prin elementele de cinematografie, ci și din perspectiva tehnologiei utilizate. Acesta va rula 48 de cadre pe secundă. După aproape 100 de ani, industria cinematografică va cunoaște o schimbare majoră.

Pentru cei care nu sunt interesați de dimensiunea tehnologică a filmului, puțină istorie. Descoperirea remarcabilă a lui Eadweard Muybridge, din 1878, a fost aceea că ochiul uman percepe mișcarea unor fotograme capturate separat ca și când ar fi fluidă atunci când se succed intre 12 și 24 de cadre pe secundă (fps – frames per second). Cu ajutorul a 24 de aparate foto Muybridge a realizat primele “filme”, pe care le-a proiectat cu aparatul inventat de el și numit zoopraxinoscop.

Dacă la începutul istoriei filmului pelicula se derula la o viteză de 14 fps, standardul de 24 fps a fost stabilit în anii 20, o dată cu apariția filmului sonor. De-atunci nu s-a schimbat mai nimic. De ce este importantă această transformare. Pentru că introducerea unei tehnologii care permite capturarea și vizionarea unui film la 48 de cadre pe secundă înseamnă nu numai o fluiditate mult mai mare a mișcării personajelor, dar și o exactitate de două ori mai mare. Fiecare detaliu va putea să fie integrat mult mai natural în ansamblul filmului, fiecare mișcare accelerată va deveni mai firească și filmele de acțiune (ori cele care implică dinamism) vor prinde o “viață nouă”. Într-un cuvânt cinemaul se reinventează.

Aici Jackson vorbește despre această tehnologie: https://www.facebook.com/notes/peter-jackson/48-frames-per-second/10150222861171558

Aici unul dintre videourile postate pe blogul lui Jackson ce prezintă producția filmului

Filed under: Filme

Aaaahl Pacinooooo

cinemafotomedia — Fri, 20 Jan 2012 03:44:30 +0000

2011 a fost un an “rodnic” în cinema pentru subiectele cu eroi travesti (sexual sau nu). De la Sherlock Holmes (Game of Shadows), unde detectivul jucat de Downey Jr. apare ca o cocotă beată, până la tragica figură a lui Albert Nobbs (excelent gestionat de Glen Close) și până la registrul comic reprezentat de Jack and Jill al lui Adam Sandler.
Travestiul este una dintre cele mai vechi tehnici comice – utilizată din teatrul grec până în epoca modernă când Magnus Hirschfeld a conceput termenul în sensul psihologiei sexuale – sau tragice ale culturii europene. Cinemaul a utilizat încă de la început acest instrument narativ, împrumutând de la Shakespeare (din Cum vă place) tehnica dedublării pentru inducerea în eroare a personajelor din diegeza centrală.
Filmul meu preferat din această lungă serie rămâne Tootsie, unde Dustin Hoffman face un rol magistral, punându-și calitățile de anti-erou în serviciul unui personaj atipic. Un alt clasic al genului este “Unora le place jazz-ul” (Some Like it Hot), unde cuplul Lemon/ Curtis se remarcă prin antagonismul celor doi eroi, fiecare reprezentând o tipologie masculină/ feminină. Travestiul reprezintă o modalitate de reprezentare vizuală cu puternice referințe psihologice și are capacitatea de a mobiliza atenția privitorul, tocmai prin situația ne-naturală la care ne expune.
Din păcate cele mai recent film al lui Adam Sandler, Jack and Jill, nu se ridică nici măcar la nivelul unor filme comice populare ce conțin elemente de travesti. Deși mai toți marii actori de la Hollywood au trecut prin experiența travestiului, de la Robin Williams (Mrs. Doubtfire), la Wesley Snipes și Patrick Swaytze (To Wong Foo,Thanks for Everything) sau fantasticul Nathan Lane (Bird Cage), varianta feminină a lui Adam Sandler este neverosimilă și, prin aceasta, distruge întreaga narațiune. Și cam atât despre partea aceasta a filmului.
De ce merită văzut, însă, Jack and Jill? Pentru că Al Pacino face un rol incredibil de bun, se parodiază pe sine, se întrece pe sine într-un comic de situație și de comportament aberant, se pastișizează și se auto-subminează într-un mod genial (cu atât mai incredibil cu cât trebuie să îi dea replica unui Sandler-femeie ce pare o handbalistă redegistă, căreia, la testul de doping i se descoperă un organ sexual imens între picioare și care protestează spunând că nu e un penis, e doar un clitoris supradimensionat). Al Pacino demonstrează, încă o dată dacă mai era nevoie, de ce este un mare actor – pentru că reușește să atingă registre radical diferite (de la seriozitatea maximă până la bizareria cea mai imposibilă) aparent fără greutate, cu o veridicitate și o autenticitate ireproșabile. Adică exact ceea ce Adam Sandler nu reușește. Ceea ce face cu atât mai impresionantă expunerea de instrumente actoricești ale lui Pacino. Pacino este convingător și când este teatral, este comic și când se imită pe sine, este credibil chiar și atunci când (se) joacă.

Filed under: Filme

Rectorul meu

cinemafotomedia — Thu, 19 Jan 2012 09:14:49 +0000

Deoarece, mai nou, toți chemații sau nechemații din Universitatea Babeș-Bolyai au ajuns să își dea cu părerea despre conducerea acestei instituții, am considerat că este de datoria mea să îmi exprim opinia. Cred că aceasta este și universitatea mea. Iar pentru a răspunde la întrebarea: cum trebuie să arate viitorul Rector al UBB, am încercat să fac o schiță de portret-robot pentru imaginea Rectorului celei mai bune Universități din România. Din perspectiva mea.
În primul rând, vreau ca Universitatea „mea” să fie condusă de un COLEG și nu de către un LIDER atotștiutor. Nu vreau un Rector care să îmi vorbească despre democrație și despre valori abstracte, dar care să se comporte ca un șef arogant, disprețuitor și discreționar. Nu mai vreau un Magistru, ci vreau un profesionist care știe să lucreze în cadrul unui model colegial-colaborativ, unde fiecare membru al universității are un cuvânt de spus, are aprecierea pe care o merită și este tratat ca un egal. De aceea vreau un Rector care să impună o conducere colegială, unde vocile fiecăruia să fie auzite, ascultate și acceptate. Un Rector care va conduce prin consultarea tuturor reprezentanților departamentelor, facultăților și centrelor de cercetare, un Rector care va decide prin consens și bun simț, nu prin dictat și bun plac.
Aș vrea o Universitate a egalității, dar nu o Universitate a egalitarismului. Cei care vorbesc despre democrație, folosind acest termen aidoma ideologilor democrației populare, ca pe un cuvânt valiză, ar trebui să știe că democrația fără meritocrație este, după cum spunea Aristotel, doar o altă formă de dictatură. O dictatură a incompetenților, a nechemaților și a profitorilor este mai rea decât o dictatură a Magistrului luminat. Mă tem de proști mai tare decât mă tem de deștepții performanți. Părerea mea este aceea că locul fiecăruia în ierarhia academică trebuie să fie dat de coeficientul de inteligență și de rezultatele concrete, nu de clanul din care face parte. Vreau să dialoghez, dar pe bază de cunoaștere, nu pe bază de cunoștințe și rubedenii. Vreau un Rector care să restabilească ordinea intelectuală în Universitatea mea.
Pentru că vreau o universitate vie, flexibilă, capabilă să educe, dar și capabilă să schimbe societatea din care face parte, nu doar o universitate orientată spre profit și atragere de fonduri, vreau un Rector care să fie mai mult decât un bun administrator, un fel de conțopist zelos. Vreau un Rector care să fie capabil să vândă „idei”, „valori” și „principii”. Un Rector care să ofere și să primească încrederea comunității.
Vreau să fiu reprezentat de un universitar adevărat. Aș vrea un Rector care să fie o personalitate marcantă a cercetării, un membru recunoscut al societății academice românești și internaționale. Nu vreau un Rector care nu are nicio carte publicată în străinătate, nu a administrat niciun grant european sau internațional și nici nu a condus altă instituție decât cea din care face parte el, familia și prietenii lui.
Vreau un Rector care să fie înainte de orice Profesor. Dar nu vreau un profesor universitar creat la apelul de seară al pilelor și relațiilor. Nu vreau ca Universitatea să fie condusă de către orice conferențiar sau profesor care, străfulgerat de pulsiunea democrației fără noimă, crede că are bastonul de Rector în geanta diplomat, deși nu are nicio relevanță în sfera academică de azi. Numele Rectorului ar trebui să însemne ceva, așa cum au însemnat numele lui Racoviță sau Pușcariu cândva. De aceea nu o vreau o universitate condusă de anonimi veleitari.
Nu vreau nici un Rector pamfletar, publicist de presă scrisă sau de televiziune, ci un universitar ale cărui realizări se aud și se văd în publicațiile de specialitate, naționale și internaționale. Pe de altă parte nici nu vreau un Rector izolat în turnul de fildeș, unul care să cunoască mersul lucrurilor numai din cărți citite în solitudinea bibliotecii.
Vreau un Rector care să aplice principiul „publică sau dispari”. Un Rector care știe ce înseamnă cercetarea științifică și metodologia cercetării, de la elaborare, până la redactare și publicare. Aș vrea un Rector care să știe să scrie corect în limba română, care să știe mai mult de o limbă străină, un Rector care să poată reprezenta această instituție în orice dezbatere academică.
De aceea trebuie să avem un Rector care să aibă caracter. Iar caracter înseamnă deopotrivă moralitate, dar și demnitate. Vreau un Rector care știe cum se administrează o instituție publică, nu un manager de firmă privată, un personaj care să caute profitul printr-o relație de tip clientelar, ci o personalitate care să aducă profesiunea de profesor universitar la nivelul cuvenit.
Vreau un Rector care să nu facă politică. Un Rector care să nu poată fi chemat la telefon de niciun lider politic, un Rector care să nu susțină interesele partidelor și partidulețelor care se succed la conducerea României. Vreau un Rector care să poată să se impună în fața Ministerului Educației și care să poată să apere autonomia universitară, nu unul care să fie de acord cu orice comandamente venite din partea unor lideri politici care disprețuiesc „filosofia” și cultura.
De aceea vreau un Rector care să mențină Universitatea în elita academică națională și internațională, care să fie în stare să înțeleagă că această instituție trebuie să intre în topurile universitare internaționale prin susținerea proiectelor de cercetare, prin direcționarea finanțărilor spre acele proiecte care sunt relevante și nu prin „plăți către clienți”. Stimularea financiară a rezultatelor remarcabile (publicări în străinătate, participări la conferințe, obținerea de brevete și premii internaționale) trebuie să fie o prioritate. Nu mai vreau un Rector care să susțină discreționar unele facultăți în detrimentul altora, nu este corect ca unele cadre didactice din aceeași universitate să beneficieze de avantaje de care alte cadre universitare, cu același statut, să fie lipsite.
Vreau un Rector care să restaureze principiul concurenței în ocuparea posturilor didactice și care să promoveze o Universitate ca un spațiu de elită academică și nu un adăpost temporar pentru soți și soții, concubine și nepoței ai tuturor potentaților momentului. Un Rector care să recunoască performanța este un Rector care știe că, mai importante decât finanțele și infrastructura, sunt valorile umane și potențialul fiecărui cercetător sau universitar în parte.
Vreau un Rector care înțelege cât de importantă este libertatea de mișcare pentru cadrele didactice, inclusiv posibilitatea de a preda și de a cerceta în colective din străinătate, care poate să atragă și să gestioneze resurse, astfel încât să oprească risipa de talente și energii, pentru a oferi mediul propice internaționalizării Universității noastre.
Vreau un Rector care să știe să pună la dispoziția cadrelor didactice ale Universității resursele acestei universități, și nu unul care distribuie aceste resurse pe criterii obscure, recompensând diverse fidelități și amiciții personale. Baza materială a Universității este, în primul rând, a cadrelor didactice și a studenților. În acest context, vreau un Rector care să pună la dispoziția profesorilor și studenților UBB, chiar în mod preferențial și uneori gratuit (cum este cazul complexului de natație), facilitățile Universității, așa cum se întâmplă în toată lumea. Nu să fiu limitat prin „vânzarea” acestor resurse către terți. Vreau să beneficiez de tot ce înseamnă a fi cadru didactic la o universitate de prestigiu. Vreau un Rector care să ofere tinerilor doctoranzi și asistenți inclusiv posibilitatea de a fi cazați în spațiile Universității la costuri minime.
Vreau un Rectorat care, în loc să facă investiții megalomane, să acorde lucruri simple, dar atât de importante individual – de exemplu, câte un laptop oricărui cadru didactic care dorește acest lucru, câte100 de euro lunar oricărui cadru didactic dorește să își cumpere cărți din acești bani, susținere financiară pentru publicarea de cărți și articole în străinătate și cel puțin o călătorie academică (pentru conferințe, studii sau cercetare) oriunde în Europa.Vreau un Rector care să aducă Universitatea la dialogul universităților mondiale, care să conducă dialogul academic din România și din această parte a lumii.
Vreau un Rector care să respecte studenții și absolvenții UBB, astfel încât aceștia să fie cartea noastră de vizită. Avem nevoie de studenții cei mai performanți, orientați spre
creativitate, și nu spre fidelitate mecanică, cu implicare în procesele de cercetare și nu simpli “clienți” pentru oligarhia universitară. Un Rector care va fi împotriva mediocrității studențești și universitare, dar și unul care va ști să stabilească legături mai strânse cu absolvenții, inclusiv prin implicarea acestora în activitățile UBB.
Nu în ultimul rând, vreau un Rector care să facă din Universitate epicentrul unui oraș al inteligenței și al creativității Clujului.

Filed under: Comentarii

Elogiul vizual al maternității

cinemafotomedia — Wed, 04 Jan 2012 00:28:06 +0000

Devenirea fiecărei femei, transformarea unei femei în mamă este imposibil de exprimat în cuvinte și, pentru bărbați, inimaginabilă și chiar de neînțeles. Cea mai recentă carte a fotografului american Howard Schatz are în centru tocmai forța estetică a maternității și frumusețea corpului feminin în ipostaza gravidității. 150 de fotografii care reprezintă, într-o manieră minimalistă, în alb și negru, ipostaza cel mai des întâlnită, dar cel mai puțin reprezentată a identității feminine.

aici detalii http://www.howardschatz.com/books.php?galleryID=50
un alt link download aici: http://www.howardschatz.com/newsite/about/press/HowardSchatzWithChild-DigitalPhotoPro.pdf

Vă recomand și celelalte fotografii ale lui Schatz, mai ales secțiunea intitulată H2O (cartea apărută în 2007), unde autorul utilizează calitățile cromatice și vizuale ale interacțiunii corpurilor cu apa.

Aici detalii: http://www.howardschatz.com/books.php?galleryID=43&subcatID=82&page=0

Filed under: Fotografii

Efectul Lucifer

cinemafotomedia — Tue, 03 Jan 2012 05:59:12 +0000

Philip Zimbardo, unul dintre cei mai influenți psihologi contemporani, cercetătorul care a realizat celebrul experiment numit “închisoarea de la Stanford” (detalii aici http://www.prisonexp.org/psychology/41), a scris o carte remarcabilă, intitulată “Efectul Lucifer”. Zimbardo pune în discuție un fenomen social pe care îl numește “efectul Lucifer”, respectiv modul cum oamenii buni și normali se pot transforma în ființe malefice, în monștri sociali (The Lucifer Effect, 2007).
Bazându-se în mare parte pe evenimentele care au avut loc în închisoarea de la Abu Ghraib, Zimbardo spune că transformarea caracterului uman începe de la modul cum definim răul. Ce este “răul”, se întreabă Zombardo, iar răspunsul este simplu: Răul este exercitarea puterii pentru a induce durere psihică, fizică sau morală asupra celor care îți sunt inferiori.
De aici putem extinde definiția în toate tipurile de interacțiunea socială. Putem vedea această transformare pretutindeni în societatea contemporană (deși ea este evidentă și în istorie, și în viața privată). Întâlnim răul peste tot acolo unde oamenii, cu bună știință, vor să inducă durere semenilor lor. Iar traseul dezumanizării începe cu obediența socială, obedinența prostească față de figurile autorității, obedința fără noimă față de valori sociale absurde… Exemplele, evident, sunt individuale. Iată câteva trimiteri din mass media de la noi și de aiurea:
http://www.evz.ro/detalii/stiri/de-la-amor-pe-masina-de-paine-la-triplu-omor-si-sinucidere-959994.html
http://www.ziare.com/stiri/frauda/o-fata-de-14-ani-a-ramas-insarcinata-dupa-ce-a-fost-violata-de-propriul-tata-692678
http://www.antena3.ro/romania/un-tanar-a-ucis-o-batrana-pentru-mai-putin-de-200-de-lei-144551.html
http://stirileprotv.ro/stiri/international/sex-mortal-cu-un-cal-la-ferma-animalelor-abuzate.html

Mai multe aici: http://www.lucifereffect.com/
Aici vorbeste Zimbardo:

Filed under: Comentarii, Politica

Contracreștinismul Romtelecom

cinemafotomedia — Fri, 30 Dec 2011 03:27:31 +0000

M-am săturat de oferta Romtelecom. A transforma “Domn, domn să-nălțăm” în “Rom Rom Telecom” este cel puțin inept. Dacă nu chiar o formă de blesfemie. Asta treacă-meargă, deoarece capitalismul a înghițit de mult timp multe alte forme de sacralitate ale creștinismului occidental, de ce nu ar face-o și la noi. Rugăciunea este înlocuibilă perfect cu vorbitul la telefon (“Să vorbești cât o da Domnul!”).

Dar dincolo de faptul că utilizează în mod păgân o cântare religioasă și transferă în zona profitului un mesaj “non-profit”, colindele capitaliste mă agasează prin utilizarea unei limbi inexistente. “Pachetuanului să luăm” este lipsit de ritm, iar accentele sunt puse aiurea. Româna vorbită de “interpreții” Romtelecom pare scoasă din melodiile “potpuri” traduse pe vremuri de către cantautori precum Gil Dobrică sau regretatul Marian Nistor. “Doarcinzecinouălei” îți oferă “treiserviciicumlevrei” – dovedesc cu prisosință că limba noastră e-o comoară, pe care toți o omoară (n-am avut rimă mai bună, din cauza vizionării reclamelor).

La Anu’ și la mulți Romi (telecomi)!

Filed under: Comentarii, Reclame

Filmul ca pierdere de vreme

cinemafotomedia — Thu, 29 Dec 2011 06:22:26 +0000

Un science fiction într-o lume distopică, ce poate fi mai interesant?! Dacă la asta adăugăm un regizor ca Andrew Niccol, omul care a făcut S1mone și, mai ales, Gattaca, In time (chiar dacă în rolul principal era Justin Timberlake) părea o bună pierdere de timp. Pentru că, în fond, ce este filmul decât un mod prin care ne pierdem vremea, captivați de lumea imaginară și uneori ieftină pe care ne-o înfățișează.
Tocmai acesta este subiectul central al poveștii lui Niccol (adus la noi cu titlul tembel “În timp”). Cândva în viitor oamenii nu vor mai utiliza bani pentru a plăti ceea ce consumă, ci propriul timp. În acest sens filmul începe bine. Eroul principal locuiește cu o femeie, despre care aflăm că e mama lui, dar amândoi au 25 de ani. Aceasta este vârsta la care care toți oamenii își opresc îmbătrânirea. Omenirea a descoperit nemurirea. Partea neplăcută este aceea că, dacă nu ai destul timp, atunci plata facturii de gaz devine destul de dureroasă, mai ales că un drum cu autobuzul costă 2 ani din viață.
Pentru toți cei care se mai plâng de inflație, In time putea să fie o critică a sistemului capitalist. În fond timpul este unitatea de măsură cu care noi echivalăm valoarea banilor. Din păcate criticile la adresa societății de consum au rămas destul de simpliste, iar cavalcada eroico-polițistă a lui Timberlake devine neconvingătoare. În loc să fie o meditație despre ce se întâmplă în lumea contemporană, narațiunea a fost acaparată de un fel de copie palidă a poveștii lui Bonnie și Clyde, numai că în loc de dolari, cei doi furau “timpul” celor bogați. Nici cântărețul Timberlake nu a găsit profunzimea necesară, dar nici actorii secundari nu l-au ajutat. Ca să parafrazez un joc de cuvinte exagerat de des utilizat în film, timpul acordat dezvoltării unei idei bune nu a fost egal cu timpul folosit pentru transpunerea ei în timp cinematografic.
Așa că cele două ore petrecute în fața ecranului s-au dovedit o pierdere de timp. Nu știu cui ar trebui să cer cele 100 de minute înapoi. Mă tem că nu am un birou căruia să mă adresez. Asta se întâmplă când nu îți iei timpul tău (traducere din limba LOL pentru Take your time!)

Filed under: Filme

Ce face omul, face și maimuța

cinemafotomedia — Thu, 22 Dec 2011 07:24:34 +0000

Lumea a încăput pe mâna maimuțelor. Ce este o maimuță? O maimuţă este un individ care profită, în mod conștient, de proprietatea materială sau intelectuală a altcuiva. Maimuțele umane nu au niciun fel de probleme să te fure, nu simt vinovăţie atunci când îți iau ideile, pentru ele frauda sau minciuna sunt moduri de viață.
Un exemplu de astfel de maimuță a fost studentul din Hong Kong, Jonathan Mak, care și-a câștigat o notorietate trecătoare și fugară când a publicat online logo-ul Apple cu fața lui Steve Jobs în profil. Din păcate pentru Mak, care nu era decât o maimuță internautică, “a uitat” să spună că, înaintea lui, designerul englez Chris Thornley, a realizat aceeși imagine, doar că pe negativ. Vezi aici: http://www.raid71.com/
Aici răspunsul maimuței: http://jmak.tumblr.com/post/11218933775/my-response-to-the-disputed-originality-of-the
Dacă nu credeți că maimuțele sunt peste tot și că fură tot ce prind, vedeți aici câteva exemple:
http://billstclair.com/blog/government_motors_tee.html
http://www.limbozone.com/interesting/sssr-nike-classic-model/
http://www.flickr.com/photos/prack/377573625/

http://www.freakingnews.com/Banana-logo-Pictures-40985.asp

http://www.cafepress.co.uk/+antiobama_hammer_amp_sickle_re_sticker_bumper,394729014

Filed under: Comentarii

Citate pe placul inimii (2)

cinemafotomedia — Wed, 21 Dec 2011 10:58:28 +0000

Maica Tereza – Oricum

Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti…
Iartă-i, oricum.
Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse…
Fii bun, oricum.
Dacă ai succes, poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi…
Caută succesul, oricum.
Dacă eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela…
Fii cinstit şi sincer, oricum.
Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma intr-o zi…
Construieşte, oricum.
Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi geloşi…
Fii fericit, oricum.
Binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine…
Fă bine, oricum.
Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată de-ajuns…
Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.
La urma urmei, este între tine şi Dumnezeu…
N-a fost niciodată între tine şi ei, oricum.

Filed under: Comentarii