Poziţia copilului – chintesenţă de “nou val”

Posted on March 9, 2013

5


Credeam că noul val românesc şi-a epuizat toate resursele. Semi-eşecurile din ultimii doi ani păreau să confirme acest fenomen descendent. Apoi a venit cel mai recent film al lui Călin Peter Netzer, care a obţinut cele mai importante premii la Festivalul de la Berlin (Fipresci şi cel mai bun film) şi care aparent salvează de la declin filmul autohton.Producţia este, într-adevăr remarcabilă. Tot ce s-a format mai bun în ultimul deceniu de cinema românesc este în acest film. Luminiţa Gheorghiu, în rolul Corneliei Keneres, mama dominantă a lui Barbu, face un rol magistral. Gheorghiu pune aici în aplicare toate lecţiile învăţate alături de cei mai importanţi regizori tineri – ea este mama chintesenţială a noului val românesc. Ea este ajutată de cei mai importanţi actori ai noii generaţii. Mimi Brănescu este un poliţist de provincie perfid, iar Bogdan Dumitrache redă bine temperat dezechilibrul unui tânăr crescut de o generaţie dezaxată ea însăşi. Dintre toţi, însă, Bebe Ivanov face un rol memorabil, în pielea unui “nouveau riche” demonic (Dinu Laurenţiu), care nu are nicio umbră de morală şi ale cărui explicaţii logice ne duc în profunzimile personajului.

ImageO altă componentă de calitate a filmului este adusă de Răzvan Rădulescu, scenaristul din spatele tuturor celorlalte premii ale filmului contemporan, care pune în aplicare tot ce ştie el mai bine. Dialoguri veridice, situaţii credibile, tensiune narativă bine dozată, personaje autentice. Rădulescu reia tema pe care a ratat-o în propriul film (Felicia înainte de toate) şi o rescrie impecabil. Scriitura şi naraţiunea sunt susţinute constant de elementele de cinematografie, camera utilizată în stil observaţional, cu punctuaţii de cinema verite e un element consacrat deja de noul val mioritic. Aici Andrei Butică arată că a învăţat lecţiile lui Oleg Mutu şi Marius Panduru, utilizând aparatul de filmat ca un mijloc de plonjare în miezul realităţii.

Producătorul Ada Solomon aduce abilitatea de a reconstrui realităţi verosimile cu mijloace reduse, minimalismul mizanscenelor nefiind în niciun fel sec sau lipsit de putere de contextualizare. Nu în ultimul rând Netzer, care demonstrează că este un regizor matur, stăpân pe instrumentele sale, capabil să construiască tensiune şi dramatism, abil în modul de a spune povestea suficient de ambiguu pentru a-l lăsa pe spectator să se implice, şi suficient de explicit pentru a nu lăsa elemente care nu se leagă în plan vizual.

Cu toate acestea, senzaţia de redundanţă şi lipsă de creativitate este pretutindeni în acest film. Filmul românesc de azi, numit şi noul cinema românesc, nu mai are nimic nou. Alegerea unui subiect general uman (accidentul), cu trimitere la evenimente actuale sau la zi (cazul Păunescu, Huidu etc) face parte din arsenalul impus de Puiu şi continuat de Mungiu. Nici tema centrală a poveştii nu este inovatoare, ci numai obositor repetitivă – conflictul dintre părinţi şi copii, mama (sau tatăl) marcaţi de comunism care se ciocnesc cu valorile descendenţilor lor a fost deja spusă chiar de Netzer în Medalia de onoare, dar şi de Puiu şi de Mungiu şi de Muntean. Limbajul vulgar şi brutal, destinat să crească nivelul de naturalism, utilizat copios încă din Marfa şi banii, este uneori artificial. Secvenţa de început, în care mama descrie limbajul fiului la adresa ei, este remarcabilă. Dar, când fiul îi spune mamei, din senin şi fără ca cineva să clipească, te fut în gură, autenticitatea se pierde. Există mai multe scene bazate de pe dialogul exclusiv între două personaje (marcă înregistrată Cristi Puiu, Un cartuş de Kent…), aşa cum ziceam interacţiunea dintre Ivanov şi Gheorghiu fiind memorabilă (Ivanov poate fi comparat cu Christopher Waltz în acest sens). ImageDar atunci când soacra şi nora împărtăşesc intimităţi sexuale, veridicitatea se pierde prin presiunea autenticismului căutat. Motivul autorităţii distruse (poliţişti corupţi etc.) este şi el spus şi răspus (numai Porumboi l-a tratat de vreo două ori), ca să nu mai vorbim despre tatăl neputincios, ori bărbatul lipsit de bărbăţie.

Nici măcar amplasarea filmului în lumea elitelor autohtone (personajele sunt arhitecţi, medici) şi amplasarea scenelor în contexte golite de determinare localistă (apartamentele sunt vestice, maşinile sunt occidentale, stilul de viaţă nu are de a face cu România mizerabilă) nu sunt noutăţi, în ultimele lor filme Muntean şi Jude încercând aceeaşi de-localizare a producţiilor cinematografice.

Poziţia copilului, dincolo de calităţile incontestabile ale filmului, regizorului, actorilor, scenaristului şi operatorului, demonstrează că strategiile noului val au ajuns să fie repetitive, monotonia şi lipsa de creativitate cinematografică instalându-se comod în cinemaul de azi. Şi, ca o ultimă critică, traducerea titlului în limba engleză (ca şi în cazul lui Porumboiu, al cărui A fost sau n-a fost a devenit un ininteligibil 12:08 to Bucharest) mi se pare lipsită de noimă, raportat la simbolica (multiplă) determinare din titlul românesc, care trimite şi la relaţia incestuoasă mamă-fiu, şi la situaţia ingrată a fiului care ucide un alt fiu şi la ambiguitatea morală.

Advertisements
Posted in: Filme