O dezamăgire interstelară

Posted on November 11, 2014

1


Am așteptat prea mult Interstellar, însă filmul lui Christopher Nolan, așa cum se întâmplă adeseori în viață, a fost o mare dezamăgire (nu e prima oară când așteptarea febrilă aduce cu sine dezamăgirea). Din păcate filmul este o colecție de truisme științifice, o punere în scenă a unei idei promovate de Stephen Hawking, care a fluierat printr-o serie de bipuri geniala constatare conform căreia umanitatea trebuie să părăsească Pământul, spunând că destinul nostru este printre stele.
Atâta doar că e imposibil să plecăm din sistemul solar; cel mai apropiat soare este la 4,2 ani lumină de noi, în constelația Alpha Centauri. Pentru a ajunge acolo, unde nu știm dacă există planete locuibile, trebuie să parcurgem 39.900.000.000.000 kilometri, adică vreo 80.000 de ani! Pentru a răspunde acestei probleme științifice, Nolan aduce în poveste niște misterioase ființe, care sunt capabile să treacă prin timp și spațiu și care deschid o gaură de vierme lângă planeta Saturn, prin intermediul căreia oamenii pot călători către alte constelații. Intervenția de tip „deus ex machina” nu e convingătoare și împinge povestea în zona teoriilor conspirației și a existenței unor ființe superioare care au grijă de destinul umanității (nu, nu e vorba despre Dumnezeu).

Aici un documentar despre problemele științifice din Interstellar: http://youtu.be/6c_CW3Iv6j4

Dacă în Inception Nolan a încercat (și a reușit magistral) să problematizeze în limbaj cinematografic dilema modificărilor spațiale, a trecerilor dintr-un spațiu psihic într-un spațiu fizic, în Interstellar el face o tentativă de a explica cinematografic cealaltă constantă a umanității, dimensiunea temporală. Dorind să „cinematografieze” timpul nici nu avea cum să reușească, pentru că relativitatea timpului și tratamentul filmic al temporalității nu pot decât să eșueze în scheme patetice despre „cum trece timpul” – personajele îmbătrânesc bizar, iar eroii sunt schimbați prin substituiri succesive de actori.
Truismele sunt prezente și în principalul fir narativ, ale cărui puncte de intrigă se derulează pe Pământ, într-o eră incertă, în care omenirea a epuizat toate resursele naturale și revine la o societate agrariană, care abandonează visul călătoriilor spațiale. Aici furtunile de nisip sunt copii palide ale marii secete americane din secolul trecut, buncărul secret al NASA pare o parodie a seriei Terminator, iar naveta spațială Endurance (într-un mod miraculos rămasă pe orbită) este o pastișă a navei din Odiseea spațială 2001.
Nici eroul principal nu este convingător; Cooper (Matthew McConaughey) e un fost astronaut, actualmente fermier, redevenit la fel de subit călător inter-stelar și inter-temporal. Evident, el este văduv, are în grijă doi copii, dar se întâlnește cu o doamnă simpatică (Anne Hathaway) cu care pleacă în Cosmos, în căutarea unei planete locuibile. Pe drum sunt însoțiți de doi roboți monolitici (ca referință la Odiseea spațială), roboți care glumesc cu spaționauții din Interstellar. Și aceștia sunt de un caraghioslâc fără margini, fiind un fel de interlocutori hazlii, umorul roboților cubici fiind mult prea uman, prea puțin credibili. TARS și CASE sunt niște cuburi care își schimbă forma după o schemă stranie, devenind când bipezi, când niște moriști metalice, când mese de cafea, numai buni să-ți ții picioarele pe ei.
Însă totul devine de o banalitate simplistă atunci când Cooper cade prin gaura neagră numită Gargantua, de unde ajunge într-un spațiu tridimensional (nu multidimensional) de unde comunică prin intermediul gravitației cu fiica lui aflată cu zeci de ani în alt timp. Acest moment al filmului, care trebuia să constituie climaxul, vârful de tensiune, este de un simplism vizual dezamăgitori. Cooper trece dintr-un moment al timpului în alt moment al timpului printr-o serie de încăperi cubice, care arată mai degrabă a cub Rubick, decât ca, să zicem, scările lui Escher.
Singurul lucru remarcabil (dincolo de efectele speciale, care țin mai degrabă de tehnologie decât de tehnică – și aici planetele descrise de Nolan sunt destul de primitive) rămâne abilitatea deja consacrată a regizorului britanic de a ne duce în spațiul privat și intim al relațiilor umane. Faptul că emoțiile omenești sunt duse în cosmos (și înapoi) s-a mai realizat și în alte filme science fiction. Aici, însă, Nolan reușește să construiască o relația dintre tată plecat de acasă (Cooper) și o fiică ce se simte abandonată (Murph, numită după Murphy și legile lui). Dinamica dintre Cooper și fiica lui, o copilă rebelă și inteligentă este impecabil gestionată. O relație absență – prezență – cu referințe din Solyaris al lui Tarkovsky – îl conduce pe eroul principal și, împreună cu el, pe noi spectatorii, să înțelegem că iubirea (cel puțin așa susțin personajele) este singurul lucru care trece dincolo de limitele spațiului și, mai ales, ale timpului. Întrebarea, dincolo de posibilitatea de a călători pe alte planete, este una pe care o trăiesc milioane de oameni, zi de zi, pe această planetă. Cum ne leagă, dincolo de timp și spațiu, iubirea. Dar Nolan este și un maestru al emoțiilor negative. Așa cum se vede într-o altă secvență de un umanism bine construit, la întâlnirea dintre Cooper și doctorul Mann (Matt Damon într-un rol consistent), se ciocnesc două pulsiuni fundamentale ale omului – iubirea de sine și iubirea față de alții. Doctorul Mann este condus de supraviețuire și egoism și, pentru propria supraviețuire, ar face orice.
Din păcate, dincolo de cadrele fantastice și emoțiile puternice pe care se bazează, filmul nu mai are nimic consistent. Un scenariu inegal – adeseori, greoi și chiar incoerent – dialoguri simpliste și mult prea sentimentaloide – și o poveste lipsită de coeziune internă fac din Interstellar o provocare eșuată.

Advertisements
Posted in: Filme