Top 10 cele mai proaste filme din 2015

Posted on December 29, 2015

2


Câteva dintre dezamăgirile cinematice ale anului care tocmai se pregătește să se încheie:

  1. Jupiter Ascending
  2. Entourage
  3. Irrational Man
  4. Terminator Genisys
  5. Serena
    UPDATE – detalii aici pentru TOP 5: http://pressone.ro/contributori/dezamagirile-anului-2015/

10.
Victor Frankenstein
Încercările lui Daniel Radcliffe de a fi altceva decât Harry Potter sunt la fel de disperate ca și această tentativă de a resuscita cadavrul monstrului lui Frankenstein. Deși mă număr printre „degustătorii” tuturor producțiilor care au fost inspirate de personajul lui Mary Shelley – am văzut chiar și indigesta variantă cu Robert de Niro cretinizat – de data aceasta am simțit că nu mai suport. Regizorul Paul McGuigan a văzut de prea multe ori Sherlock Holmes în versiunea lui Guy Ritchie, pentru că filmul arată ca o pastișă nereușită a unui film de acțiune plasat în Londra începutului erei industriale. Ca să nu mai vorbim de faptul că un claun cocoșat, care este și chirurg autodidact, se întâlnește cu un om de știință aflat la limita nebuniei – în cele din urmă amândoi par niște băieți idioți care se bucură atunci când chinuie animale în curtea din spate a școlii. În plus McAvoy și Radcliffe joacă prostește, fiind niște imitații patetice de oameni de știință, pentru că ambii arată de parcă ar fi doi corigenți la fizică și biologie. Evident, trebuia să apară și monstrul creat din subansable umane. Așa că, dacă am avut impresia că mai rău nu se poate, ei bine când a apărut personajul ce se voia sinistru, am cedat nervos. Monstrul lui Frankenstein părea să fie urmarea unei operații nereușite, prestată de către un student repetent de la medicină, care l-a avut ca pacient pe Hulk.

9.
The Man From U.N.C.L.E.
Și, dacă tot am vorbit despre Ritchie, o imensă dezamăgire a fost cea mai recentă încercarea a omului care a făcut fabulosul Snatch de a se reinventa. Înțeleg referințele indirecte la benzile desenate sau romanele serializate, dar modul în care Ritchie reconstruiește în acest film epoca Războiului rece este atât de caricaturală și de primitivă că pare mai degrabă o bătaie de joc decât o ironie fină. Nici dacă Ritchie a vrut să fie auto-ironic nu i-a reușit. Și cu atât mai puțin i-a reușit parodizarea stereotipurilor cinematografice ale anilor 60. Chiar și atunci când credem că va deveni palpitantă, povestea eșuează în stereotipurile de epocă, amestecând personaje și scheme tipice (oameni de știință răpiți de către o organizație „misterioasă”, femeia malefică, bomba atomică) cu truisme din dialoguri, toate amestecate cu situații de o platitudine insuportabilă. Dar poate cea mai insipidă este dinamica celor două personaje masculine – agentul KGB, Illya Kuryakin (jucat de Armie Hammer) și Napoleon Solo (jucat de Henry Cavill). Niciunul nu strălucește în rolul propriu, însă combinația dintre cei doi devine la fel de palpitantă ca unirea dintre o fostă republică sovietică și o fostă colonie britanică. Ce să mai vorbim de ironiile nereușite la filmele cu James Bond sau stupizeniile istorice. Până și răsturnările de situație sunt atât de previzibile încât fac dintr-un film de acțiune un film de adormit copiii cei mai plictisitori din lume.

8.
Fifty Shades of Grey
Cred că filmul lui Taylor-Johnson merită titlul de ”cel mai mare plict” din istoria filmului contemporan. Britanicul, care a realizat încântătoarea poveste despre copilăria lui Lennon, a reușit să facă cel mai puțin erotic film erotic. Și nu doar că a reușit să transforme un roman de succes într-un eșec cinematografic, dar a fost în stare să îndulcească atât de mult experiențele sado-masochiste încât bătrânul marchiz cred că se întoarce în mormânt de silă. Ceea ce trebuia să fie un spectacol vizual al plăcerilor născute din interdicții a devenit o listă lungă de platitudini. Făcut ca un film pe care putea să îl vizioneze și bunică-mea, această variantă a „umbrelor” este de fapt o versiune a-sexuată, fără secrete sexuale, fără mistere care încalcă tabu-uri, fără pasiune tulburătoare. Mai degrabă îți vine să râzi în hohote decât să fii stimulat erotic atunci când aventurile celor doi nătăfleți încearcă să îți stimuleze simțurile. E mai puțin sexy chiar și decât un home video cu un câine care se străduiește cu disperare să salveze de la înec o pisică. Amândoi sunt uzi și niciunul nu vrea să fie acolo. De fapt cei doi parcă joacă mimă pe dezbrăcatelea în fața părinților sau participă la o piesă de teatru sătesc, în care doi bădiuci se străduiesc din răsputeri să schimbe replici pline de pasiune. Drept pentru care am mai văzut o dată partea a doua din Nymphomaniac, așa ca să îmi revină încrederea în BDSM.

7.
Mortdecai
Când scenaristul deghizat în regizor, David Koepp, s-a apucat să facă o comedie în stilul lui Wes Anderson, adică o fantezie în cheie parodică, suprarealistă și absurdă nu cred că își imagina că va face o catastrofă atât de mare. Tocmai din această tentativă de a imita un stil care nu i se potrivește a ieșit o producție aberantă și super-plictisitoare care, deși a beneficiat de niște actori remarcabili ca Johnny Depp și Ewan McGregor, s-a transformat repede într-o enervantă suită de platitudini vizuale și, mai ales, cinematografice. Tot ce a reușit Koepp a fost să distrugă și romanul lui Kyril Bonfiglioli, altfel extrem de amuzant, și o parte din șarmul lui Depp. Mortdecai este un personaj patetic, fără un dram de umor și fără pic de consistență, prins într-o intrigă puțin idiotizată și însoțit de o întreagă armată de alte personaje stupide. Un film care chiar arată ca un cal mort, pe care cineva încearcă să îl filmeze într-o manieră amuzantă.

6.
Chappie
Unul dintre regizorii în care îmi puneam mari speranțe în ultimul timă, Neil Blomkamp, a mers din rău în mai rău după extraordinarul District 9. A urmat schematicul – dar suportabilul – Elysium însă acum regizorul sud-african a produs o catastrofă cinematografică incredibil de școlărească și imposibil de proastă. Faptul că încercearcă să transforme un robot într-un personaj de film e lăudabil. Numai că Chappie nu este doar puțin mai lipsit de viață decât Wall-E, dar este și îngrozitor de prost construit din perspectiva dezvoltării de caracter. Folosind o mare parte din elementele filmelor anterioare – tema personajului inadecvat – Blomkamp nu mai reușește să atingă performanța regizorală din filmul de debut și nici minima critică socială din Elysium. Filmat într-o manieră jalnică filmul îți dă senzația îngrozitoare de producție de mâna a doua, încropită și făcută pe fugă. Mai rău de atât nu cred că se poate prăbuși un talent atât de promițător.

Advertisements
Posted in: Filme