Nimic nou pe marele ecran din Vest

Posted on December 16, 2016

0


Alertă de spoiler: Nu citiți mai departe dacă nu vreți să aflați lucruri pe care le știați, dar altfel nu ați fi vrut să le aflați.

Mi-am dat seama cât sunt de bătrân uitându-mă la publicul noului film din seria Star Wars. Au trecut aproape patru decenii de când a apărut Star Wars: O nouă speranță și pare că timpul a trecut degeaba și că ne-am învârtit în cerc. Nu degeaba, însă, a cheltuit Disney 4 miliarde de dolari atunci când a cumpărat franchiza Star Wars. Pentru că, așa cum se vede din cel mai recent produs al seriei, Rogue One: O poveste Star Wars, „Lucasversul” are atât de multe fire narative încât mai poate fi exploatat mulți ani de-acum înainte.

Nu aveți de ce să vă faceți griji, pentru că povestea este aceeași, nu degeaba lucrează Hollywood-ul cu ingrediente preambalate și cu scheme prefabricate. Mecanica imaginarului din Rogue One este aceeași ca și în celelalte producții – avem o dramă de familie, o luptă disperată pentru dreptate și o bătălie finală în care Binele învinge Răul. Pentru că noul Star Wars repetă cam tot ceea am văzut în vechile Star Wars. Atâta sunt lucrurile de schematizate încât chiar titlul primului film devine subiect de dialog între personaje. Rebeliunea este întemeiată pe speranță, ne spun personajele de mai multe ori în Rogue One, recitând mecanic titlul primei producții a lui George Lucas. De fapt întregul Rogue One nu face altceva decât să detalieze o parte a poveștii care rămăsese nerezolvată în urmă cu aproape 40 de ani, e re-povestirea unei fraze care rulase pe ecranul negru cu litere galbene: „Cu mult timp înainte, într-o galaxie foarte, foarte îndepărtată… spionii rebeli au reușit să fure planurile secrete ale armei totale a Imperiului, Steaua Morții”.
Deși știam de la George Lucas că, pentru a fura planurile monstruoasei Stele a morții muriseră mulți rebeli, ceea ce nu știam este cum au murit. Iar Rogue One ne demonstrează că unele lucruri mai bine rămâneau ascunse. În rest nu vedem decât lucruri vechi, re-împachetate ca și când ar fi noi. Steaua Morții este exact așa cum am lăsat-o în urmă cu 40 de ani. Felicity Jones, care face rolul lui Jyn Erso într-o manieră elegantă, este un fel de prințesă Leia combinată cu Luke Skywalker. De altfel porecla ei este Stardust, păstrând sonoritatea vechii familii Skywalker. Nici numele „Rogue One” nu este întâmplător și nici inovator, adevărații fani vor fi știut deja că escadronul lui Luke Skywalker se numea chiar așa: Rogue. Numeroase personaje din primul episod repopulează acest prequel al seriei – reapare Darth Vader ca personaj secundar, cuplul R2D2 și C-3PO apare și el pe undeva prin fundal, revine senatorul Organa și lidera Rebeliunii, mătușica Mon Mothma, apar mai mulți bandiți, printre care Dr. Evazan și Ponda Baba, căruia Obi-Wan îi va tăia mâna în episodul IV.
Inclusiv actori care au murit sunt readuși ca personaje. Nimic nu este mai sinistru decât apariția lui Peter Cushing în rolul Marelui Moff Tarkin, poate doar zâmbetul de computer al prințesei Leia, readusă în forma digitală întinerită a lui Carrie Fisher. Re-învierea digitală a lui Cushing, care a decedat în 1994, nu este doar cadaverică din puctul de vedere al actoriei, dar este spectrală din perspectiva evoluției industriei divertismentului. După cum zicea Michael Cavna de la Washington Post, cinemaul devin malign când cel mai bun actor dintr-un film a murit de mai bine de 20 de ani.
Rogue One trage tot timpul cu ochiul la filmele anterioare. K-2SO spune, aidoma lui Obi-wan, „I have a bad feeling about this”; Generalul Akbar are aceeași replică: „E o capcană”; iar expresia „Forța fie cu tine” este parafrazată în diverse forme, cea mai amuzantă fiind „Forța altora fie cu tine”!
Imaginile sunt adeseori împrumutate cu totul din celelalte filme ale seriei. Așa este scena în care Jyn îl înfruntă pe Krennic, similară cu cea în care Luke în înfruntă pe Darth Vader deasupra unui abis industrial.
Dar nu sunt repetate numai imagini și expresii, personaje sau acțiuni, ci întregi structuri narative. Ca și în primul episod (cu numărul IV în cronologie), un copil își caută tăticul, numai pentru a afla că acesta este băiat rău, dar, până la urmă se dovedește că tăticul mai avea și ceva bun în el. Totul începe pe o planetă îndepărtată, unde locuiește un fermier și soția lui, dar forțele malefice ale imperiului nu îi lasă să trăiască liniștiți. Atâta doar că în locul planetei Tatooine este planeta, iar copilul este crescut chiar de către părinții lui și nu de către un unchi și o mătușă. Casa, însă arată la fel, ferma este similară, până și lichidul pe care îl consumă este identic cu cel din O nouă speranță.
Ce e mai trist este faptul că nici măcar ideea centrală nu e nouă, ea este simplă, stătută și reîncălzită. Un mare imperiu poate fi distrus de către o mână de rebeli hotărâți. Chiar dacă rebelii ăștia sunt orbi, șchiopi, imorali și hăbăuci, ei au de partea lor dreptatea și se vor sacrifica pentru a aduce binele în Univers. Nu e de mirare că un site american pro-Trump a cerut boicotarea filmului pentru că Imperiul ar fi prezentat ca un stat fascist condus de suprematiștii albi, în timp ce rebelii sunt un grup multicultural, deschis la diversitate rasială și toleranți cu persoanele defavorizate.

Toți sunt rebeli în Rogue One, chiar și noul robot, pe nume K-2SO, versiune mai întunecată a lui C-3PO, are o atitudine de rebel. Și Cassian Andor (jucat jalnic de Diego Luna), este un rebel pur sânge, asasin fără scrupule, membru al Rebeliunii, care vrea să pară Han Solo. Din păcate, personajul jucat de Luna nu este nici amuzant, nici veridic, oricât de dur ar vrea să pară. Singurul personaj interesant, anarhistul Saw Gerrera (jucat de Forest Whitaker), este repede ucis pentru că strica versiunea unei rebeliuni docile.
Regizorul Gareth Edwards, care s-a făcut remarcat cu fastidiosul Godzilla, s-a confruntat cu o mare problemă, lăsată de cei care au spus povestea înaintea lui. Ce să faci într-un film despre Forță, dacă toți cavalerii Jedi și exponenții părții bune a Forței au fost uciși? Capcana narativă nu putea fi rezolvată decât într-un singur mod, inventarea unor tipologii alternative cu care să operezi. Așa că Edwards ne duce pe planeta Jedha, unde ar fi existat un templu Jedi (aliterația este a scenariștilor) și unde ni se lămurește misterul săbiilor laser – ele funcționează pe baza unui material inovator numit cristal kyber. Spre bucuria spiritualiștilor din tot cosmosul, și a capitaliștilor de pe planeta Pământ, cristalul ăsta poate fi purtat la gât și te poți ruga la el, când e nevoie. Aici, însă, schema narativă devine o ciudățenie care s-ar putea numi „cei șase samurai”. Nu numai pentru că unul dintre noii eroi ai seriei este Chirrut Imwe (jucat de Donnie Yen), ci și pentru că acest Chirrut este un fel de călugăr Jedi bătăuș, un soi de călugăr shaolin versiunea galactică. Deși este orb, el folosește Forța pentru a-i bate cu un băț pe toți băieții răi cu care se întâlnește, chiar dacă aceștia sunt înarmați până în dinți. Și ca lucrurile să o ia razna definitiv, deși știam că Forța este o chestie interioară, care nu are nevoie de rugăciuni și incantații, acum aflăm că există chiar o mantră a Forței (Eu sunt cu Forța și Forța este cu mine), care seamănă mult prea mult cu o rugăciune catolică pentru a fi credibilă.
Filmul demostrează, dacă mai era nevoie, cum a devenit reciclarea o formă de narațiune în cultura populară contemporană, unde vechiul ne este prezentat ca fiind inovator, iar produsele re-ambalate ne sunt vândute ca și când ar fi marfă proaspătă.

Advertisements
Posted in: Filme