Hollycanul sau ultima ispitire a unui cineast

Posted on January 21, 2017

0


M-am uitat la Tăcerea (Silence, 2016) lui Scorsese ca la pomul lăudat. Când colo, un amestec de Shogun, cu Misiunea lui Roland Joffé și puțin din Ultimul samurai. Regizorul, care era un idol pentru mine, face o colecție de truisme cinematografice, mai ceva decât cineaștii mioritici scăpați la banii de la CNC. Îmi vine și mie, ca preoților din poveste, să calc în picioare DVD-ul cu Taxi Driver, da’ rezist apostaziei scorsesiene.
Filmul e o ilustrare a ceea ce se poate întâmpla dacă amestecăm Hollywoodul și Vaticanul, iese un Hollycan, combinație indigestă între propagandă iezuită și tembelism istoric. Povestea e scoasă din sertarul cu stereotipuri despre lumea orientală. Adică vine omul alb în Japonia, plin de gânduri bune, iar japonezii burdușiți de coduri bushido, îi iau la tărbacă. De la o vreme pare că tortura e sport național, nu baseball-ul tradițional budhist. Filmul e plin de decapitări, capete care se rostogolesc în nisip, sânge, cruzime, toate truismele despre o Japonie cu viscerele pe dinafară. Povestea e despre cât de grea era viața de misionar în secolul XVII. Cum prinde câte un creștin, Inchiziția niponă îl opărește cu apă termală, îl bumbăcește, îl bagă cu capul în jos într-o groapă, mai ceva ca americanii la Guantanamo. Unele scene fac ca waterboardingul să pară joacă de copii.
E destul de grotesc faptul că toate au loc la Nagasaki și pare că lui Scorsese nu i-a zis nimeni că japonezii au pățit-o mult mai rău de la oamenii albi, care nu doar că au fiert câțiva misionari rătăciți, ci au ras de pe fața pământului tot orașul, cu sute de mii de oameni arși într-o explozie nucleară.

Pe scurt, doi iezuiți ferchezuiți pornesc în căutarea unui popă-apostat. Aflăm că Ferreira (patetic jucat de Liam Neeson) e un fel de Tom Cruise, a lăsat religia pentru puțină drăgosteală de gheișă. Deci doi misionari pornesc din Macao, epicentrul colonizării portugheze și se infiltrează în Țara Soarelui Răsare, de parcă ar fi ceva șpioni. Cuplul Rodrigo (Andrew Garfield) și Francisco (Adam Driver) se joacă de-a iezuitul bun și iezuitul rău, dar niciunul nu reușește să joace actorie de calitate. O vreme ăștia doi umblă prin Japonica așa cum umblă martorii lui Jehova pe la noi, tot doi câte doi, cu frezele frumos aranjate, după moda din 1640.
De la o vreme patetismul umple povestea ca balonul cu balast. Rodrigo începe să arate ca eroul lui Clavell, e un fel de “Anjin-san”, versiunea iezuită. Mai rău e că nu doar costumele par să fie moștenite de la Ultimul samurai, ci și premisa. Ecranizarea după capodopera cu același titlu a lui Shūsaku Endō din 1966, e realizată ca un fel de „missionary impossible”, într-o colecție aventuri despre cum era să practici creștinismul pe ascuns. Japonezii cei răi fac pe dracu-n patru să elimine credința în Deus, crezând că iezuitul prăjit e mai bun decât iezuitul răspopit. Bagă tortură psihologică în Rodrigo, până îl fac să o ia cu capul. Numai bieții preoți greco-catolici, care se rugau în catacombe în epoca stalinistă ar înțelege filmul – și poate, cine știe, ar fi o inspirație pentru ceva regizor fără inspirație de pe plaiurile noastre să facă ceva similar.
Am mai văzut povestea asta cu „ciocirea civilizațiilor”, ea se bazează pe un mit negativ occidental, acela al rezistenței nipone la globalizare. Las că nu i-a întrebat nimeni pe japonezi dacă vor să fie înregimentați la comerțul internațional, dar filmul lui Scorsese scoate la iveală a nu știu câta oară eterna fascinație masochistă a europenilor pentru exotismul Orientului. Deranjantă e caricaturizarea, chiar și a kirishtanilor niponi, toți descriși ca trăind într-o stare animalică și mizerabilă, neînțelegând nimic din creștinism. Asta nu-i împiedică pe cei doi preoți catolici să ierte păcate de japonezi pe bandă rulantă, paracticând spovedania și împărtășania în tot felul de sate prăpădite.
Scorsese, cum pățim toți la bătrânețe, pare să fie cuprins de remușcări pentru provocatorul film din 1988, unde Isus făcea sex cu Maria Magdalena așa că acum bagă la greu metafore creștinoide. Rodrigo intră în orașul japonez aidoma lui Christos care intra în Ierusalim călare pe un măgar, avem metafora arginților (nu 30, ci 300), e despre vânzarea credinței, dă-i cu scuipatul pe cruce, cu călcarea icoanelor, cu tot felul de alte pedepse care îi permit regizorului să mai pună o dată în scenă crucificări grotești. Avem apoi coborârea de pe cruce, variantă niponă, și morfarea feței lui Isus din tabloul lui El Greco (acela cu Sfânta Veronica). Scorsese pare să creadă că tot ce aveau în cap iezuiții din vremea aia era imaginile maestrului Theotokópoulos. Deci ne bagă inserturi din El Greco, filmări în ceață care redau de luntrea lui Caron în tonurile de gri ale pictorului, până și Adam Driver arată ca sfântul Francisc din tabloul clasic. Deși filmul este îmbibat de atmosfera tablourilor artistului grec eșuat în Spania, Tăcerea e și el un soi de spovedanie de cineast eșuat.
Estetic vorbind Scorsese stoarce tot ce poate extrage de la o poveste cu preoți și samurai. E care pe care, pulpanele negre contra kimonouri. Noroc cu filmările lui Rodrigo Prieto, colaboratorul lui Iñárritu, că altfel rămâneam cu actoria de proastă calitate a lui Neeson și cu iluzia lui Garfield că știe face roluri de profunzime, nu numai Spidermeni.

Și, dacă până acum nu v-ați dat seama, „tăcerea” din film este despre tăcerea lui Dumnezeu. Care, cred eu, a rămas și el mut văzând ce film inept poate să facă un mare regizor.

Advertisements
Posted in: Filme