Ce este fericirea?

Societatea de consum aglutinează fără probleme toate conceptele și ideile generațiilor anterioare, iar una dintre noțiunile pe care consumerismul le-a înghițit și apoi le-a scuipat fără să le digere este fericirea. Dovadă stă noul ad al Coca Cola, intitulat Splash, care a fost filmat in Romania și care are ca slogan: ”Fericirea transformă lumea”. De altfel Coca-Cola s-a făcut stăpână peste cuvântul fericire. ”Deschide fericirea” s-a substituit deschiderii unei sticle de apă cu zahăr, iar ”Fabrica de fericire” a luat locul unei uzine unde se ambalează milioane de tone de apă de ploaie. Dacă Hegel spunea că paginile cu fericire din istorie sunt pagini albe, așa este și fericirea conform mitologiei Coca-Cola. Așadar ce este fericirea în înțelesul sucarilor din Atlanta, dacă nu o fericire pe care poți să o “savurezi”, o fericire la care ai acess imediat, este de-ajuns să deschizi un recipient și automat fericirea te invadează. Pentru greci fericirea este eudaimonia, echilibrul pe care îl ai cu tine însuți și cu zeii, dar pentru noi, oamenii moderni, fericirea este egală cu norocul, cu șansa, cu schimbarea extraordinară de destin. Asta vedem și în reclama de la Coca-Cola, un grup de trei tineri care nu au niciun destin aparent, care trăiesc într-o lume gri, lipsită de culoare și lipsită de etică (pentru că își fac farse unul altuia, umilindu-se reciproc), devin fericiți pentru că au ocazia să trăiască o viață edulcorată, un univers psihedelic (la limita drogurilor ușoare) unde fericirea este similară cu sexualitatea (chiar auto-erotică, dacă luăm în considerare semnificațiile gestului de a scutura sticla!) facilă. Fericirea pentru acești oameni pare să fie egală cu ”a te simți fericit”, respectiv a-ți stimula artificial glanda fericirii (fie și cu substanțe etno-botanice) și nu a fi fericit ca stare naturală a omului drept.

În reclama difuzată la noi pe posturile comerciale, însă, există un ”bonus”. Coloana sonoră susține această fericire exterioară și superficială cu mesajul: We are the ones that are gonna controll the world someday. Ei, tocmai de asta mă tem, că o generație pentru care formula părinților democrației, ”pursuit of happiness” (căutarea fericirii), formulă destinată să conțină ideea lui John Locke, găsirea fericirii prin găsirea libertății, va însemna pur și simplu utilizarea libertății pentru beneficiile ei materiale. Or, revenind la greci și la Aristotel în Etica Nicomahica (ca să nu mai vorbim de mesajul creștin), fericirea este prin excelență legată de purtarea bună, de viața dusă cum trebuie, prin acțiuni și fapte pe măsură. Pentru că fericirea trebuie legată de fericirea socială, de existența unei societăți care să permită oamenilor să trăiască în bună-pace. Ceea ce nu se rezolvă printr-o simplă înghițitură de Cola, nu-i așa?!

Da’ cu geții ce-ați avut?! Scrisoare de la periferie (1)

Televiziunea Starz Networks a produs un nou serial bazat pe viața lui Spartacus (Spartacus: Blood & Sand). Sânge și nisip, dar mai mult sânge inutil, care zboară peste tot, capete și gâturi tăiate brutal, toate cuplate cu efecte speciale exagerate, preluate parțial din „300”, de prin „Matrix” sau din filmele lui Frank Miller (cum ar fi pateticul „The Spirit”). Amestecul de joc video, bandă desenată și animație gen Manga nu merge cu imaginea sclavului gladiator care a zguduit imperiul roman. În plus seria este, din punct de vedere tematic, vulgarizatoare și primitivă. La fiecare sfert de oră eroii (legatul roman sau Spartacus și soția lui) se apucă să facă amor – cel mai caraghios este momentul când, fugitivi fiind, Spartacus și soția lui fac sex nebun și plin de pasiune în miez de iarnă, complet dezbrăcați, în plină câmpie (de parcă n-ar fi auzit de crivăț).

Brusc mi s-a făcut dor de Spartacus al lui Stanley Kubrick, cu Kirk Douglas și Laurence Olivier, unde Spartacus nu este un erou de film erotic, ci o figură tragică și eroică autentică. Mi-am amintit de ”I am Spartacus!”, formula magică rostită de nenumărații sclavi în fața morții, de imaginile puternice cuplate cu firul epic – de ceea ce înseamnă cinematograful autentic.

Această nouă serie este o copie palidă a serialului HBO, „Roma” și, spre deosebire de Roma, unde sexualitatea era integrată în firul epic, în „Spartacus: Blood and Sand” avem o distribuție jalnică și decoruri neverosimile, foarte schematice și teatrale. De exemplu Lucy Lawless (ex Zena, prințesa războinică) este distribuită în rol de matroană de școală gladiatorială (cu o scenă erotică în episodul 2) și nu reușește să se ridice la nivelul unei adevărate doamne romane, iar Andy Whitfield nu are forța necesară pentru a susține un asemenea rol, devenind un fel de metrosexual antic, super-sexy (imitație nereușită a lui Gerald Butler), dar lipsit de veridicitate.

Dar cel mai tare m-a enervat în tot filmul (primul episod, ) modul cum erau portretizați geții. Spartacus, trac fiind, era descris ca un fel de grec de la periferie (chiar și costumele erau replici ale vestimentației armatei grecilor), aflat în permanență sub amenințarea geților de la nord. Ei bine, când au apărut geții (violatori, jefuitori și onomatopeici), imaginea străvechilor locuitori ai Daciei m-a îngrozit. Descriși ca un fel de populație africană, tuciurii și cu cranii umane pe frunte, ei erau maleficii atacatori fără minte din nord. Ce nu au scăpat din vedere specialiștii filmului au fost armele geților, mai ales securea cu două tăișuri, aici au fost cât se poate de scrupuloși. Prin urmare, înseamnă că și descrierile fizionomice au fost studiate, iar creatorii de filme știu mai bine decât noi cine erau locuitorii acestor pământuri. Încă o dată am fost distribuiți în roluri de primitivi, agresivi și monstruoși.

Așa e la periferie, suflă vântul, trage țugul!

Google vs Apple. De la tăblița de lut la i-Pad și Google Chrome Tablet

Bătălia greilor pentru piața tabletelor grafice se duce acum între proiectul Chromium al celor de la Google și recent lansatul I-Pad al Apple. Miza este uriașă, potențialii cumpărători ai acestor produse au fost deja familiarizați cu gadgeturi precum Iphone sau JooJoo, iar venirea tabletelor va schimba mai multe lucruri în modul de consum al produselor media. În nouă ani de la lansarea i-Pod Apple a vândut peste 250 de milioane de unități – la un preț mediu de 150 de euro pe bucată, calculele indică o nișă spectaculoasă de clienți.

Primul efect va fi portabilitatea ziarelor online pe aceste suporturi ușor manevrabile și accesibile, ceea ce înseamnă că cititul presei dimineața pe troleu devine mai mult decât posibil. Crescând numărul de consumatori, va crește și oferta de publicitate online, prin urmare informațiile de tip jurnalistic vor avea un nou debușeu. Platformele vor fi compatibile cu televiziunile online, chiar și cu cele HD, prin urmare vizionarea de filme (deocamdată de pe youtube) în timp real, prin intermediul rețelelor wireless se va simplifica major. Browsingul pe Internet, ce să mai vorbim, plus tot ceea ce înseamnă acest lucru în ceea ce privește blogging-ul în timp real. Jurnaliștii online vor putea să devină mult mai rapizi în furnizarea de conținut. A treia utilitate, poate cea mai importantă după mine, va fi disponibitatea cărților pe aceste platforme. Oricine va putea accesa cărți în format pdf-uri sau djvu, sau chiar direct de pe books.google.com, astfel încât procesul de învățare și predare va trece printr-o transformare majoră. De la descoperirea tăbliței de ceară (și lut!) nu cred că s-a mai produs o schimbare atât de importantă în modul cu omenirea transmite, stochează și pune în valoare idei, informații, creativitate în general. Interfața fluidă a suportului va genera la rândul ei o fluentizare a modului cum înțelegem să procesăm și să comunicăm idei.

Aici câteva metafore despre cum va funcționa i-Pad

Efectul Avatar (3) Despre Oscaruri

Nominalizările la Oscar confirmă ceea ce era de așteptat, Avatar a fost nominalizat pentru nouă categorii: regie artistică, cinematografie, regie, editare, coloană sonoră, cel mai bun film, editare sonore, efecte vizuale, efecte sonore, după ce filmul a luat deja cel mai bun film și cel mai bun regizor la Golden Globe.
La concurență pentru cel mai bun film se află alte nouă filme, mai multe ca niciodată în competiția pentru Oscaruri: Blind Side, District 9, An Education,The Hurt Locker,Inglourious Basterds, Precious,A Serious Man, Up, Up in the Air. Competiția pentru Avatar este Hurt Locker, un film despre o trupă de geniști militari americani din Irak, un film dur, actual, ideologic corect. Inglorious Basterds a primit opt nominalizări, în timp ce Precious a primit șase nominalizări. Vom vedea pe 7 martie cine va câștiga, ideologia + fantezie (Avatar), ideologia – fantezie + patriotism (Hurt Locker) sau ideologie + fantezie + umor (Inglorious Basterds).

Pentru cei care vor să se joace de-a nominalizările și premiile, oscar.com are un serviciu distractiv (http://oscar.go.com/extras), iar http://www.ropeofsilicon.com/article/complete-list-of-2010-oscar-nominees oferă liste revizuite zilnic cu opțiunile cititorilor în privința Oscarurilor.

Voturile mele merg spre:

Cel mai bun regizor: James Cameron

Cel mai bun film: Avatar

Cele mai bune efecte speciale (si sunet): Avatar

Cinematografie: Avatar

Cea mai bună actriță rol principal: Meryl Street, Julie Julia

Cel mai bun actor rol principal: Jeremy Renner, Hurt Locker

Cel mai bun actor rol secundar: Christoph Waltz Inglourious Basterds

Cea mai bună actriță rol secundar: MoNique, Precious

Lanul de secară a rămas singur

Săptămâna trecută (miercuri, 27.01) a murit J. D. Salinger, poate cel mai important scriitor contemporan. Dar nu despre moartea lui Salinger vreau să vorbesc, ci despre influența lui dincolo de trecerea sa. Autorul care a refuzat în repetate rânduri ecranizarea cărții lui și a rămas un anti-hollywoodian până la sfârșit, a dus o viață reclusivă, refuzând să participe la crearea propriului mit. De fapt cartea, centrată în jurul memoriilor lui Holden Caulfield, un fel de alter-ego al autorului, problematizează nu doar  dificultatea de a fi om și angoasele ființei moderne, ci și efectele modernității asupra individului. Rebeliune, anti-autoritarism, izolare, acestea sunt ideile pe care Salinger, ca și personajul său, le-a întruchipat. J.D. a fost dat afară din mai multe școli, a făcut puțină școală militară și a sfârșit singur, în casa lui de la țară. Ironic, disprețuitor față de toți prefăcuții lumii, critic față de defectele umanității – acesta este Salinger.

Dar cultura de masă l-a aglutinat și pe el. Nu doar că asasinul lui Lennon avea asupra lui un exemplar din Lanul de secară, iar  John Hinkley, cel care a vrut să îl ucidă pe Reagan, la fel, dar cinematografia a făcut din Catcher… o sursă de inspirație. Rebel fără cauză, cu James Dean în plină glorie, este un film dedicat lui Holden Caulfield. În The Shinning personajul citește De veghe… înainte de a-și pierde controlul, iar în Finding Forrester Sean Connery re-crează personalitatea lui Salinger. Nu în ultimul rând Mel Gibson, prin personajul Jerry Fletcher, a făcut din Catcher… un fel de fantoșă a conspirativiștilor, personajul din filmul Conspiracy Theory fiind prins tocmai pentru că avea o predispoziție compulsivă de a cumpărat cartea, fapt datorat mesajelor oculte amplasate acolo de CIA.

Salinger se temea de superficialitatea industriei cinematografului, de schematismul pe care îl pune în mișcare pentru a ne emoționa, dar probabil că acum vulturii din industria filmului vor putea achiziționa drepturile de ecranizare. Sunt răcit, voi sta în pat și am un bun pretext să recitesc De veghe…

Privește în spatele gării și vei găsi momentul oportun

Fotografia lui Cartier-Bresson este pentru mine mai mult decât fotojurnalism, mai mult decât legătura dintre pictură, instantaneu și cinematograful suprarealist. Sigur, totul a început (cu) În spatele gării Saint Lazare, acolo Bresson descoperă cuvântul magic, vorba pe care fotograful o spune clipei (aidoma lui Faust) ”Oprește-te!„, iar clipa stă pe loc pentru totdeauna. Dacă ai pierdut momentul, momentul ”decisiv” îl numea Bresson, s-a dus totul. Pe de altă parte fotografia nu este numai instantaneul, snap-shot-ul, ea este capacitatea fotografului de a genera forme artistice, de a organiza spațiul vizual aidoma pictorului. Crescut într-o lume care respira pictură, el însuși dornic să devină pictor, descoperă o Leica de 35 de milimetri și din acea clipă încetează să mai fie interesat de arta imaginilor cu pensula, pentru arta imaginilor cu lumina. Suficient de modest pentru a fi asistentul lui Jean Renoir în anii 30, Bresson devine principalul fotograf al epocii sale.

Pentru mine saltul acesta oglindit în el însuși, perfect încadrat și compus pe axa orizontală, îmi permite să fac legătura, să fac un alt salt, spre un concept filosofic la fel de important. Grecii îi spuneau acestui moment pe care îl (sur)prinde Bresson kairos, adică mai simplu spus, momentul oportun. A ști să găsești în viață keros, momentul prielnic, clipa pe care să o oprești, și, în același timp, clipa căreia să îi dai drumul este mai mult decât fotografie, este o filosofie de viață. De multe ori pierdem clipa fatidică, trece pe lângă noi pentru că nu o știm (nu putem) să o oprim, uneori fiind prinși noi înșine în capcana cotidianului, alteori pentru că suntem în mișcare mult prea repede pentru a o vedea și de cele mai multe ori pentru că suntem neglijenți și neatenți. De fapt grecii aveau două definiții pentru kairos – eukairos, timpul oportun, și kakairos, timpul nepotrivit. Aristotel definește (în Etica Nicomahica), întreaga viață morală în jurul faptului de a fi în stare să recunoști momentul potrivit, să acționezi în concordanță cu momentul și, mai ales, să te pregătești pentru această decizie este fundamental pentru omul etic.  A fi la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, aceasta este tragedia supremă, deoarece kairos este opus lui tyche (norocul), pe care ți-l dau zeii (sau predestinarea), atunci când vedem că nimic nu se potrivește. Hristos însuși vorbește în mod repetat despre ”venirea momentului potrivit” – tradus la noi nu mi-a venit ceasul – pentru că fiecare lucru și fiecare gest trebuie să aibă ceasul lui. Iubirea este, de la Platon încoace, legată și ea de noțiunea de kairos. Iubirea trebuie să fie kairetică, prin aceea că trebuie să fie potrivită, adecvată momentului, persoanei și locului în care se află. Cât de lipsită de bun simț este iubirea care nu duce la bine și frumos – Socrate, în Fedru, dă exemplul celor care se îndrăgostesc, unul pentru motivele cuvenite și celălalt pentru motivele necuvenite – primul este fericit, pentru că are parte de frumusețe și bine, celălalt nefericit, pentru că are parte numai de dezamăgire terestră. Cel care acționează akairic, așa cum se întâmplă la Hesiod cu fratele care violează soția propriului frate,  provoacă destinul împotriva sa. Vă doresc tuturor să știți când să vă opriți și când să vă porniți ”momentul decisiv”, atât prin ochiul lentilei, cât și (mai ales) prin ochiul sufletului – pentru că, întorcându-mă la Bresson, între ochi, inimă și minte trebuie să existe o legătură continuă prin intermediul căreia poate fi capturată clipita inefabilă.

Aici o retrospectivă Bresson (și nu numai): http://photography-now.net/listings/index.php?option=com_content&task=view&id=576&Itemid=334

Adio, bărbați

Cel mai mult îmi plac cărțile pe care mi-ar fi plăcut să le scriu chiar eu – prin 2001 mă bătea gândul să scriu o carte despre transformarea masculinității în societățile post-industriale, pornind de la ipoteza că bărbații nu mai sunt necesari. În vremea aceea se discuta foarte mult despre clonare, una dintre consecințele majore fiind, cred în continuare acest lucru, faptul că, pentru a procrea, femeile nu mai au nevoie de bărbați, respectiv două femei pot să facă un copil, care să fie compus din genele amândurora, prin stimularea electrică a ovulului primei femei cu o celulă prelevată din corpul celeilalte femei. Ergo, bărbații au devenit ontologic inutili.
Întrebarea este cine mai are nevoie de bărbați? Există mai multe volume pe această temă, Maureen Dowd a scris o carte care se chema chiar așa (“Are Men Necessary”) și în care discuta angoasa bărbaților de a nu se feminiza, prin urmare diabolizarea femeilor pentru a acoperi această spaimă. Warren Farrell a vorbit în Mitul puterii masculine (Myth of Male Power) despre dezechilibrul puterii care are loc în societățile contemporane. Tot mai mulți bărbați sunt pur și simplu înlocuiți de femei, iar bărbații declară că se tem de femei (să le critice, să le confrunte), cei mai mulți fiind chiar dependenți de femei (tot mai mulți bărbați fiind întreținuți de partenerele lor). Că bărbații se tem de femei este tot mai explicit, iar conceptul a fost discutat pe larg în Fuga de femei (The Flight from Woman), de către teologul-psihanalist Karl Stern, care explica rădăcinile culturale ale fricii patologice de femei (mater însemnând în latină și mamă, dar și materie). Mai târziu, un studiu al lui Daniel Kruger a demonstrat că femeile preferă tot mai mult bărbații de tip Justin Timberlake celor de tip Sylvester Stallone. Humphrey Bogart, Gary Cooper sau John Wayne nu mai sunt modelele noastre, ci metrosexualii din categoria David Beckham, Barack Obama sau Johnny Depp. Până și James Bond a ajuns să fie jucat de către Daniel Craig – cumplită trădare a ultimului bastion al masculinității cinematografice. Pornind de aici, doi medici americani, Harrison Pope and Roberto Olivardia au publicat volumul Complexul Adonis, unde demonstrau că bărbaților le-a scăzut nivelul de mulțumire față de propriile corpuri cu aproape 50% în ultimii 20 de ani. Bărbații din Epoca de piatră sunt înlocuiți de bărbații din Epoca de pluș. Anne și Bill Moir au scris “De ce nu calcă (cu fierul de călcat) bărbații”?, iar răspunsul lor a fost acela că se produc schimbări de alimentație care stimulează estrogenul și că au loc re-evaluări sociale anti-masculine care cultivă “pussyficarea” bărbaților. Bărbații se plictisesc prea repede, spune Moir, iar femeile au început să se plictisească de bărbați. Michael Ghiglieri trasează, în Partea întunecată a bărbaților (The Dark Side of Man: Tracing the Origins of Male Vio­lence), drumul dinspre preferința pentru “macho men”, bărbații agresivi și periculoși, spre “pretty boys”, drum ce duce spre dispariția unui anumit tip de masculinitate. Eu am tradus cartea Eu, bărbatul (editura Aquaforte), în care autorul creștin John Eldredge discută despre resursele sălbatice ale masculinității, astăzi inacceptabile.
Jurnalistul Guy Garcia a publicat în 2008 o carte provocatoare, care rezumă mai multe opinii din această categorie. Cartea se cheamă Declinul bărbaților (The Decline of Men. How the American Male is tuning out, Giving up, and Flipping off His Future, Harper Collins) și aduce argumente culese din mass media pentru teoria pe care o enunțam anterior: rolul evoluționar al bărbaților se apropie de sfârșit. O matrice biochimică este pusă în mișcare, iar finalul inevitabil este aceea a scăderii puterii sexuale și biologice a masculinității. Bărbații de astăzi suferă de oligospermie, studiile medicale demonstrând că în ultimele decenii numărul de spermatozoizi viabili a scăzut cu 2%. Disfuncționalitatea sexuală a bărbaților contemporani are mai multe forme de manifestare, tot mai puține activități erotice ale acestora având de-a face cu femeile: masturbarea zilnică, homosexualitatea latentă sau explicită, dependența de pornografie, sexul online, etc.
Bărbații agresivi, puternici, auto-suficienți, ființele acelea primitive care mergeau să vâneze mamuți, încetează să mai fie necesari cuiva. Femeile iau locul bărbaților chiar și în războaie, de exemplu în războiul din Vietnam au luptat 7500 de femei, în Golf, 41.000, în Irak și Afganistan 160.000 de femei erau înrolate (printre ele și prietenele bărbaților de la Abu Graib, Megan Ambuhl, Lynndie England, și Sabrina Harman. Speriați că nu sunt destul de ”tari”, bărbații devin puternici luând steroizi pentru a-și pompa mușchii – singura problemă este aceea că, așa cum spun studiile despre efectul anabolizantelor, acestea diminuează producția de spermatozoizi, reduce apetitul sexual și scade nivelul hormonal. Între 1987 și 2004 s-a făcut un studiu privind nivelul de testosteron al bărbaților (pe un eșantion din Massachusetts), nivel care a scăzut cu 1,2 procente anual, reducerea fiind constatată în 2007 la nivelul întregii populații americane.
Garcia prezintă și alte statistici îngrijorătoare. Bărbații nu numai că devin inutili, ei devin și tot mai proști. Pe măsură ce înaintăm în timp, coeficientul de inteligență al masculilor planetei scade. Catastrofa este și mai profundă, pentru prima oară în istorie numărul femeilor necăsătorite este mai mare decât numărul femeilor căsătorite, ceea ce înseamnă că tot mai multe femei aleg să trăiască “FĂRĂ BĂRBAȚI!” Emascularea culturală a bărbaților este tot mai explicită, eunucul Ken, partenerul senzualei păpuși Barbie a ajuns să dea numele unei gene a drosofilei, care cauzează formarea musculiței fără organe genitale externe (pe care nici mândrul Ken nu le are!). Ceva ce se întâmplă în filmul lui Cuaron, Children of men, unde singurul bărbat cu spermă este mai scump decât greutatea seminței lui în aur.
Cromozomul “Y”, cel care poartă informațiile genetice ale masculinității – știm prea bine că toți ne naștem femei (în momentul concepției) și abia după ce cromozomul Y începe să își facă efectele (respectiv să producă testosteron în organismul fătului), pruncul se transformă în bărbat (abia după șase săptămâni) – este și el afectat. Acest cromozom avea în urmă cu 300 de mii de ani (pe baza probelor ADN extrase de la fosilele primitive) aproximativ 15.000 de gene și dimensiuni egale cu cromozomul X (cea care poartă informația feminității). Acum cromozomul Y mai are 45 de gene și este cel mai mic dintre toți cromozomii umani! Gena masculinității este pe cale de dispariție!
Băieții din reclama la Dolce&Gabana din colecția de toamnă 2009 parcă vor să demonstreze tocmai lucrul acesta.

Adio Y-men, Welcome X-men (pronunță iz-meni).

Sherlock Holmes, detectivul super-erou

Sherlock Holmes al lui Guy Ritchie este în primul rând o ”halima”, adică o poveste complicată, care ne duce din conflictul intim spre conflictul politic și apoi ne readuce de unde am pornit. Ca și halimaua din 1001 de nopți povestea lui Ritchie despre celebrul detectiv este o poveste pentru copii, construită ca un haloimăs, printr-un amestec de elemente, unele care nu au ce căuta împreună, altele care merge de minune laolaltă. Sau chiar un mișmaș, respectiv o mâncare bulgărească, în care se bagă de toate și pentru toți. Sherlockul lui Ritchie este de toate pentru toți, fără să fie, însă, supărător. Povestea (construită de vreo cinci scenariști) este compusă pe principiul puzzle-ului cu elemente multiple – pe de o parte avem firul narativ central, cu intriga polițistă, peste care se suprapune un subiect la modă, conspirațiile și pseudo-masonii (preluare de la Dan Brown, dar mai veridic construită), mai avem intriga amoroasă și duplicitară, precum și apariția subversivă a lui Moriarty, plus elementele de dezvoltare de caracter, totul bine condus regizoral de Ritchie. Pe mine m-a enervat puțin coloana sonoră pe care o face Hans Zimmer, a cărui muzică urmează logica amestecului, împrumutând linii melodice din folclorul românesc, din rimurile klezmer, asezonate cu influențe din Ennio Morricone, fără să creeze atmosfera victoriană cuvenită. Aici Ritchie vorbește despre sursele de inspirație (care nu au fost!), respectiv despre faptul că a vrut să aibă o viziune proaspătă.

În termeni cinematografici, filmul funcționează ca un prequel, un antecesor al poveștii originale, (cuvânt de tip portmantou, inventat de George Lukas pentru seria Star Wars). Metoda a devenit ”standardizată” la Hollywood, fiind ideală pentru adaptările ”laxe” ale unor povești deja notorii, sau ale unor filme deja consacrate (așa s-a întâmplat cu Hannibal, Hannibal Rising în 2007, sau cu Indiana Jones și templul blestemat, 1984). Ritchie re-definește personajul lui Sir Arthur Conan Doyle, făcând din detectivul stafidit un erou de acțiune plin de mușchi și figuri de jiu-jitsu. De fapt Ritchie face în film un melanj de Fight Club, cu James Bond, cu puțin 7even, pigmentat de niște elemente din Lock, Stock and Two Smoking Barrels, totul cu cremă de Indiana Jones.
Alegerea lui Ritchie pentru Downey Jr. este o despartire de definitivă de Holmes jucat de Jeremy Brett – un Holmes auster și predispus spre interiorizare devine un Holmes alcoolic, bătăuș de stradă, dependent de vitriol, cu pulsiuni suicidale. De fapt avem un Sherlock înainte de Sherlock, de fapt înainte de întâlnirea cu Moriarty. Personajul lui Doyle, care oricum este depresiv și interiorizat, și puțin excentric din cauza drogurilor, devine un egomaniac compulsiv, narcisist și parcă scos din CSI New York, adică având viziuni medico-legale. Deși Guy Guy Ritchie re-compune eroul victorian pornind tocmai de la personajul original: un personaj dependent de opiu, pasionat de jocurile de box și arogant, Ritchie vrea să facă un Sherlock Holmes atipic, iar Robert Downey Jr., care a trecut prin experiența drogurilor, a știut cum să gestioneze un personaj extrem de complex, așa cum este detectivul lui Arthur Conan Doyle, adăugându-i o tușă de romantism, aducând-o în poveste pe singura femeie care l-a pasionat pe Holmes, Irene Adler (Rachel McAdams).
Cel mai bine, însă, a reușit Ritchie să re- construiască cuplul Holmes/Watson, cu puțină homosexualitate latentă, egali ca forță, camarazi și totuși în competiție. Aici Jude Law face un Watson mai puțin secundar ca în celelalte producții, cu puseuri de personalitate și concurență față de eroul principal, cu vădite elemente de iubire-ură. Personajul lui Law este mult mai veridic, foarte aproape de trăsăturile lui Watson din desenele lui Sidnety Paget (vezi foto), și dozat în complexitatea relației sale cu Holmes și cu logodnica arțăgoasă, cu faptul că locuiește în casa lui Holmes de pe Baker Street și cu meseria sa de doctor într-o epocă prea puțin medicală.
Mai puțin convingător, dar totuși un antagonist remarcabil este lordul Blackwood. Jucat de Mark Strong în aceeași cheie dramatică de amestec aiuritor (personajul este un satanist a la Bela Lugosi, combinat cu Aleister Crowley și Adolph Hitler), Blackwood se constituie într-o reflexie malefică a lui Holmes, cu atât mai mult cu cât aspectul exterior al acestuia este foarte aproape de imaginea clasică a lui Holmes din filmele ”canonice”. Dar cel mai bine iese profesorul Moriarty, tocmai pentru că nu este decât spectrul viitorului dușman al lui Holmes (nici nu vedem fața acestuia pe de-a-ntregul!), care adaugă notei sumbre și stranii dintr-o Londră soioasă, de pe vremea lui Jack Spintecătorul, plină de miasme și culori, reconstruită pe calculator aproape impecabil.
În cele din urmă un film de acțiune și suspans dinamic și expresiv, mult mai reușit decât ultima producție a lui Ritchie, Rock-n-Rolla, care aproape că m-a făcut să îmi pierd încrederea în realizatorul minunatului Snatch.

Femeile bat bărbatii la non-fictiune

Pe primele trei locuri la vânzările de carte non-fiction ale editurii Polirom, care este unul dintre cei mai importanți editori de carte din România, cu vânzări anuale de aproximativ 5 milioane de euro, se află cărțile a trei femei. Pe primul loc, nelipsită din listele de best-sellers din România este Mihaela Rădulescu. Cartea ei despre “lucrurile simple”, cu sfaturi și panseuri, scoate banii din poșete fără probleme. Imediat urmează Aurora Liiceanu, care povestește și ea “Prin perdea”, despre lucruri de după perdea, dezvăluind ceea ce este de dezvăluit, învăluind ce trebuie acoperit și, din nou, dând sfaturi celor care mai au niște lei în portmonee (preț recomandat, 27,99 – hai 30, să nu fie cu prea multă emoție). Pe locul trei, Gabriela Man le spune tovarășelor ei de gen cum poți să slăbești mâncând, ceea ce este un ideal, de care nu te saturi niciodată. Prin urmare, viața bate filmul, iar femeile bat bărbații la non-ficțiune. Pentru cei interesați, mai jos este și lista de ficțiune, condusă copios de un bărbos (rima nu a fost intenționată).

Ce are punga cu brandul

Uneori conținutul narativ al reclamelor nu are nicio legătură cu povestea în imagini pe care acestea o spun. Prezumpția principală în elaborarea oricărui mesaj persuasiv este conexiunea (chiar foarte explicită atunci când este vorba de propagandă) dintre ceea ce vrei să transmiți la nivelul semnificațiilor sau ideilor și elementele vizuale pe care le utilizezi. Aceasta este ceea teoria spune teoria impactului psihologic al reclamelor asupra receptorilor.
Cei de la Graffiti BBDO par să ignore complet aceată relație în seria de reclame prin care vor să convingă publicul că schimbarea de brand, Star chips care se transformă în Lays, este un lucru pozitiv. Campania, intitulată ”Fii pe fază”, merge pe ideea că shimbarea dintr-un brand într-altul este benefică. Din păcate din reclamele acestea nu înțelegem dacă e de bine sau e de rău procesul de substituire de brand, pentru că ipostazele în care sunt puse personajele trimit spre o schimbare în rău.
Acest transfer metaforic eșuat este negativ pentru produs și agresiv pentru client. În spotul intitulat ”Școala”, personajele sunt profesorul de școală de șoferi, care mănâncă chips, iar eleva intră cu spatele într-un magazin. La cine se referă ”creativii” BBDO? Dacă clientul este eleva, atunci situația înjositoare nu o avantajează, iar dacă potențialul consumator este profesorul, atunci neglijența lui, stimulată de produs, nu este iarăși benefică.
Celălalt spot, vulgar și înjositor și el, abia dacă merită comentat, pentru că este îmbibat de un sexism primitiv. Iar conexiunea cu schimbarea de brand este pur și simplu stupidă. Fata cu implanturi de silicon este o referință la vechiul Star Chips, sau la noul Lays? Această referință face rău brandului și produsului nu numai pentru că descrie femeile în situații degradante, ci și pentru că poziționează brandul în contexte depreciative.

Spotul intitulat ”Coafor”, însă, este culmea asocierii proaste dintre brand și o poveste contra-productivă. Aici asocierea dintre momentul de dinainte de schimbare și după shimbare este explicită. Personajul ”coafeza” spune ”stai că-ți arăt”, iar privitorul vede punga de chips, cu brandul explicit poziționat în centrul atenției. Clienta, neatentă (probabil din cauza calității extraordinare a produsului) confirmă fără să știe ce confirmă – iar aici suntem în plin absurdul mesajului. Este clientul dorit de Lays pur și simplu stupid și incapabil să ia decizii corecte, prin urmare decizia lui de a achiziționa produsul devenind incompetentă? Sau schimbarea de brand este echivalată cu o freză cretină, de care nu mai ești mulțumit. Aici asocierea funcționează tocmai pe dos față de ce ar trebui să fie rebrandingul – noul brand este mai bun decât vechiul brand, iar noul client este mai avizat decât vechiul client. Imaginile nu se cuplează în niciun fel cu sloganul, care este ”vei fi surprins” pentru că produsul este îmbunătățit după preluare, nu invers!