Aaaahvaaataaar!

James Cameron a mai scris un capitol din istoria cinematografului. Avampremiera filmului Avatar, cea mai recentă producţie a lui Cameron, aşteptată de aproape 20 de ani de către însuşi Cameron, a fost tot ce aşteptam, ba chiar mai mult. Odeon Cluj a lansat filmul joi seara de la ora 23:55 şi experienţa a meritat. Pe o planetă exotică, într-un mediu fabulos, cu păduri populate de animale stranii, cu plante şi fiinţe venite din altă lume şi alt mod de viaţă, cu o floră şi o faună recreate în mod magic, privitorul trăieşte o poveste de dragoste şi război captivantă.

Totul se petrece într-un loc numit Pandora, care este o lună a unei planete gazoase din sistemul Alfa Centauri, planetă numită Polifem. Aici legătura cu mitologia greacă este directă. Pandora, cea care a eliberat suferinţa printre oameni este răsturnată în film într-o entitate care cultivă pacea, echilibrul şi iubirea. Polifem, ciclopul ucis de Odiseu, este cel care veghează asupra unui univers bazat nu pe înşelătorie şi decepţie, ci pe deschidere şi uniune perfectă între membrii tuturor grupurilor care vin în contact.
Pe această planetă Jake Sully, fost puşcaş marin, un paraplegic al cărui frate geamăn moare pe neaşteptate, este pus să controleze avatarul unei fiinţe ce aparţine culturii Na’vi de pe planeta Pandora.

Dar ce este acest avatar? Noţiunea a preocupat mulţi gânditori, iar dacă ne gândim numai la faptul că termenul a fost utilizat şi de către Eminescu şi că este folosit de internauţii de azi, conceptual are rădăcini adânci în modul nostru de a ne raporta la propria noastră identitate. De fapt în religia hindusă “avatar” înseamnă apariţia lui Vişnu pe pământ, manifestarea divinităţii printre oameni. În abordarea lui Cameron, tema avatarului, deja vehiculată în mai multe filme lansate în 2009 (Surogate, Gamer) este excelent gestionată.
În fond, care este diferenţa dintre avatar şi surogat? Ambele presupun controlul mental al unor corpuri – în cazul avatarului corpul aflat în legătură cu subiectul, substitutul, funcţionează autonom într-o lume perfect independentă, în timp ce surogatul este dependent de subiectul care îl controlează.
Numai că avatarele lui Cameron nu sunt simpli hibrizi, fiinţe create prin manipulare genetică, prin utilizarea ADN-ului locuitorilor planetei Pandora. Aceşti hibrizi ai na’vilor, avatare controlate telepatic de oamenii de ştiinţă care ajung pe această lună ştiinţifico-fantastică sunt referinţe la o altă latură a avatarului.
Mai degrabă este relevant faptul că avatarele sunt prelucrările generate pe computer ale actorilor – în acest film Cameron lucrează cu capturi de tip “avatar” ale actorilor reali, regizorul lucrând ulterior cu elemente digitizate ale feţelor, ochilor sau expresiilor acestora. Aici discuţia trebuie să se ducă în zona evoluţiei cinematografului contemporan, pentru că cinematografia virtuală permite acum un control perfect al regizorului asupra mediului însuşi, ceea ce face din regizor un manipulator de avatare, avatare contextuale sau subiective.
Acesta nu este doar cel mai scump film din istorie, el costând aproximativ 500 de milioane de dolari, ci este şi primul film realizat de la început într-un mediu 3D. De fapt Cameron a reinventat cinematograful şi modul cum va funcţiona el în acest mileniu, influenţele filmului său vor marca evoluţia acestei arte în următorul deceniu.
De-a lungul timpului cinematograful a fost nevoit, sub presiunea concurenţei cu celelalte medii de masă, să se reinventeze constant. Atunci când televiziunea a intrat pe teritoriul cinematografului, acesta a integrat culoarea în tehnologia de creaţie. Când televiziunea a avut culoare, cinematograful a trecut în panoramic, iar când televiziunea începe să lucreze în tehnologia High Definition (HD), cinematograful a integrat tehnologii 3D la care televiziunea nu poate decât să viseze. Noua abordare asupra filmului 3D propusă de Cameron este realizarea în 3D stereo optic în timp real, ceea ce înseamnă că cinematograful va ocupa 3D-ul pentru mult timp de-acum înainte, mai ales dacă ţinem seama că există foarte puţine ecrane care să suporte 3D-ul. Pe de altă parte, însă, este evident că televiziunea, înarmată cu această nouă tehnologie, creată de Cameron astfel încât să îi permită să îşi pună visele în aplicare, va aduce în viitorul apropiat imaginile 3D în sufrageriile noastre. Cameron a şi patentat o cameră de filmat intitulată Fusion Camera System sau Reality Camera System, care îi permite regizorului să filmeze imagini 3D stereoscopice fără prelucrări ulterioare. Aceasta înseamnă nu doar schimbarea definitivă a relaţiei dintre figură şi fundal, dintre diferitele planuri în care are loc acţiunea, ci schimbarea modului în care se va face această artă în viitor.
Bazându-se pe această tehnologie, filmul lui Cameron recrează o stare aproape fantastmatică, care îţi permite să rezişti 2 ore şi 42 de minute fără să te mişti din scaun şi fără să îţi vină să arunci ochelarii stereoscopici cât colo, pentru că ai impresia tot timpul că ţi se bagă ceva în ochi.
Nu doar în acest sens Avatar poate fi văzut şi este făcut pentru un public diversificat. El poate fi vizionat şi de către cei care îşi doresc doar iubire şi pasiune, şi de către cei care vor războaie planetare şi conflicte science-fiction, şi decătre împătimiţii efectelor vizuale şi de către iubitorii filmului de acţiune. Îmbibat de mitologie, filmul lui Cameron lucrează cu scheme extrem de simple, dar aceasta este doar o aparentă simplitate, pentru că principala calitate a lui Avatar este aceea că poate spune poveşti vechi în contexte noi, cu mijloace noi şi cu perspective noi.
La urma urmelor iubirea dintre Neytri, fiica şefului de trib al clanului Omaticaya, şi Jack Sully (numit Jeiksuli), este o reluare a poveştii iubirii imposibile dintre Romeo şi Julieta sau dintre Old Shatterhand şi prinţesa apaşă Intschu Tschuna. Jake este şi el potretizat ca un Mesia, mântuitorul substitut, surogat (sau avatar) al unei lumi aflate în pragul distrugerii. Un alt leitmotiv al lui Cameron este lupta dintre mecanică şi natură, dintre civilizaţia lipsită de suflet şi cultura care îşi extrage sevele din lumea naturală.
Aici am avut prima îndoială legată de film, unde ideologia ecologistă, cu accente de New Age, construită printr-un paralelism mult prea facil între Gaia (Mama Pământului) şi Eywa, Zeiţa Pandorei, care nu este decât o trimitere prea puţin voalată la Eva, devine prea agresivă. Din păcate această predispoziţie ideologică a lui Cameron strică dinamica interioară a filmului. Am înţeles de la început care este poziţia personajelor în relaţie cu forţele exterioare agresoare, nu era nevoie ca această componentă să fie pusă explicit în naraţiune şi cu atât mai puţin în dialoguri.
Critica imperialismului capitalist şi a exploatării economice a unor spaţii (ţări sau planete) de către un amestec de militarism şi industrialism este şi ea puţin forţat ideologizată. Pământul, care în 2154 este o planetă golită de resurse şi pustiită de locuitorii lui, devine o metaforă pentru ceea ce oamenii pot face cu întreg universal. Lipsa de umanitate a oamenilor faţă de semenii lor este, însă, credibil demonstrată de Cameron printr-o opoziţie între na’vi şi locuitorii pământului. Oamenii sunt lacomi, indigenii sunt altruişti, fiinţele umane ucid fără milă, băştinaşii, chiar şi atunci când sunt nevoiţi să omoare, o fac cu milă. Legăturile mentale care există între toţi membrii comunităţii na’vi şi lipsa legăturilor, egoismul şi individualismul exagerat al oamenilor sunt puse în acelaşi contrast exemplificator. Evident, panteismul în care cred Na’vi este asumat ca un lucru pozitiv, iar reţeaua neuronală a planetei Pandora, intactă până la venirea oamenilor, este o referinţă la efectul malign al oamenilor asupra propriei planete astăzi.
Deşi Cameron a fost extrem de atent la detalii, a mers până acolo încât, împreună cu profesorul Paul Frommer, a creat o nouă limbă, cea a băştinaşilor de pe Pandora, în acelaşi context, există câteva exagerări care strică. De exemplu, materialul pe care îl caută lacomii capitalişti este numit “unobtainium”, în traducere liberă “denegăsitul”. Un alt loc în care lucrurile sunt neclare este distincţia dintre militarism şi armată, în film apare o operaţiune care implică foşti militari, dar care nu sunt armata pământului, ceea ce face dinamica de conflict destul de şubredă.
E supărător şi faptul că, spre final, filmul devine un fel de “Ultimul Mohican”, interplanetar. Alungarea na’avilor de către coloniştii înarmaţi este copiată aproape identic după alungarea amerindienilor din teritoriile lor de către albi, iar armonia naturală,
extazul şamanic, cultul pentru strămoşi, viaţa tribală şi celelalte aspecte ale religiei băştinaşilor de pe Pandora seamănă frapant de mult cu cea a amerindienilor. De altfel chiar aspectul exterior al acestora, modul cum se împodobesc şi cum îşi fac părul, chiar şi rugăciunile sunt parcă scoase din cărţile de istorie nord-americană. În acest context trebuie să spun că utilizarea genitalelor, cu rol de liant între na’vi şi cu celelalte fiinţe, non-umanoide, de pe Pandora, dar poziţionate stimultan în vârful părului, sunt o stupizenie conceptuală. E adevărat că şi oamenii utilizează cu scop multiplu genitalele (unii chiar exagerat), dar asta nu înseamnă că devine utilizabilă o asemenea gogomănie vizuală. La fel răsturnarea de situaţie din final, când planeta Eywa îşi trimite creaturile să lupte împotriva duşmanilor tehnologic avansaţi este forţată.

Oricum ar fi, Cameron a făcut un film memorabil, spre care vor curge anul aceasta o mulţime de Oscaruri.

Advertising, limba păsărilor

După ce ani de zile Romtelecom ne-a chinuit cu preţuri mari şi servicii proaste, acum ne bombardează cu reclame stupide. Cea mai recentă serie de ad-uri făcute pentru serviciul online “Clicknet” îl are ca personaj central pe un fals Tarzan. De fapt nu sunt sigur dacă este Tarzan, adevăratul lord Greystoke, sau George al Junglei, cu Brendan Frazer pe post de om maimuţă semi-cretin. Ceea ce a reuşit în film, nu au reuşit reclamele Clicknet. Simplul fapt că ai un personaj aflat la marginea umanităţii nu face ca umorul să se declanşeze instantaneu.

Ideea în sine nu e rea, pentru că mitul în jurul căruia este construită reclama, acela al “bunului primitiv”, omul care vine dintr-o lume non-tehnologică pentru a descoperi binecuvântările modernităţii este un mit fundamental al lumii în care trăim. A fi primitiv sau a fi modern, aceasta este o opoziţie fundamentală pentru autodefinirea omului contemporan. Conceptul “bunului sălbatic”, inventat de Dryden şi dezvoltat de J. J. Rousseau, presupune faptul că există fiinţe care vin dintr-o lume magică, frumoasă prin lipsa conflictelor cauzate tocmai de lupta pentru resurse şi tehnologii.
“Le bon sauvage” face trimitere la nobleţea şi gentileţea fundamentală a fiinţei umane nepervertite de complexităţile vieţii urbane. Portretul idealizat – aşa cum reiese şi din romanul lui Edgar Rice Burroughs – al omului “natural” este acela al unui om ale cărui calităţi vin din însăşi natura lui şi nu dintr-o serie de elemente învăţate.
Mai târziu Johnny Weissmuller l-a încarnat pe nobilul Tarzan într-o serie ce mi-a marcat copilăria, iar Christopher Lambert, ulterior, a încercat să îi redea acestuia distincţia şi demnitatea. Acum au venit creativii ce lucrează pentru Romtelecom şi au creat un personaj insipid, care se comportă animalic, care strică monitoarele de calculator,
Aberaţia reclamei celor de la Graffiti BBDO, responsabili pentru toată seria este epocală în clipul “de Crăciun” (referinţă iqads: http://iqads.ro/clipul_publicitar_2442/romtelecom_clicknet___xmass.html) în care Tarzan (cu ochelari pen nas) îi scrie soacrei (sau viitoarei soacre!) pe email în timp ce un papagal “comentează” oferta de Internet. Cine e sălbaticul, posibilul cumpărător al acestui serviciu? Dar papagalul, firma (sau managementul) care oferă acest serviciu? Eu cred că nici ei nu ştiu, de-aia este advertisingul limba păsărilor! Sau, cum spune epocal personajul din acest ad: Las-o mă pă Jein, că-ţi găsim noi alta!
Eu mi-am găsit de mult un alt operator de telefonie. Voi, tot papagali?

Creativ fără pereche, caut neuron rătăcit…

În limba română “o pereche de pantofi” înseamnă cuplul inexpugnabil dintre pantoful aflat pe piciorul drept şi cel situat pe piciorul stâng – sau, cum spune DEX-ul, acest bau-bau al advertiserilor de la noi, un grup de două fiinţe sau obiecte de acelaşi fel.

Ce vrea să spună mesajul pe care l-am descoperit în vitrina unui magazine din urbea clujeană, nu pricep. În afară de cazul în care singurul cumpărător al acestui magazin de încălţăminte este ciung de un picior sau însuşi Pierre Richard din Marele blond, ori cazuri singulare de oameni care au o mărime la un picior şi altă mărime la celălalt picior, habar nu am cui se adresează acest slogan. “La noi îţi găseşti perechea” mai poate face referire la inteligenţa celor care deţin magazinul, dacă ai înţeles mesajul de pe geam, intri, faci cunoştinţă cu vânzătoarele şi totul poate sfârşi într-un mariaj fericit, care va înmulţi pe lume idioţenia.Creativii fără pereche de la noi au dat cu stângul în dreptul şi, de fapt, aşa merg şi vânzările, şotânc, şotânc.

Scatoalca la români

Astăzi un taximetrist a fost ucis după ce a avut o altercaţie cu un cetăţean pe trecerea de pietoni. Ca unul care am trecut şi eu prin aventurile din jungle urbană, cu degete arătate pe geam, cu scuipături pe fereastră şi cu blocare de maşini, după urmăriri ca în filme, vă asigur că lucrurile nu pot să ia decât o întorsătură tragică atunci când oamenii ajung să ducă lupte de stradă dacă nu primesc (sau dau) prioritate, ori cedează trecerea. Cum e posibil acest lucru?

Sursa

http://www.antena3.ro/stiri/romania/taximetrist-bucurestean-mort-dupa-o-altercatie-in-trafic_87356.html

Cred că la români agresivitatea şi violenţa sunt forme de exprimare socială – ca la toţi primitivii, de altfel. “Vezi că îţi trag una” este o replică concluzivă în multe dintre discuţiile pe care le purtăm, la fel este expresia “îţi trag un şut”, sau “te pocnesc”, ori “îţi dau un dos”.
In ce mă priveste, ultima bătaie am mâncat-o de la maică-mea pe la 18 ani, când am venit acasă după ora 12. Mama mă caftea într-un mod nedureros, dar umilitor, cu papucul de casă (săru-mâna mamă, mulțumesc). Când o vedeam că se apleacă, la cei 1.50 m ai ei spre călcâie știam că o încurcasem și o ștergeam mișelește, fără să mă mai opresc până când nu simțeam papucul ei stâng cum zboară pe lângă mine. Renunțase.
Asta în privat, dar în sfera publică mă enervează de moarte ipocrizia semenilor noștri, și mai tare mă enervează subterfugiile, iar tertipurile avocățești mă scot din minți – exemplul magistrului Boc care, după ce Băsescu a jurat pe Biblie (culmea blasfemiei, rușine Robert Turcescu!) că nu i-a dat cu pumnul copilului de la Pitești, a reluat argumentul cu limbaj de lemn și “tehnicalități”. BTW, işi mai adduce aminte cineva de Rareş Niculescu, aproape purtător de cuvânt al lui Boc, reprezentant al României la Bruxelles, şi împărţitor de pumni prin barurile de noapte ale Clujului?
Nu i-a dat cu pumnul, evident, da’ un dos de palmă i-a aplicat, du-te mă copile în puii mei de-aici la mă-ta să te educe! Mă-sa, evident, era plecată în alte țări și n-avea cine să-l educe decât președintele românicii.
Nici advertisingul de la noi nu este scutit de violenţa gratuită şi lipsită de noimă. Vodafone confirmă această acceptabilitate a bătăii, unde a lovi pe cineva din glumă este o normă, iar capacitatea de a rezolva probleme sau de a tranşa dileme în România este scatoalca, pumnul în gură sau, în cel mai bun caz, un dos (de ceva).

Ursus, biblioteca și peștera muierilor

Ursus face risipă de elemente persuasive în cea mai recentă reclamă care rulează pe micile ecrane autohtone. Construit pe reţeta narativă a poveştilor cu intrigă fantastică, Ursus construieşte un personaj masculin (evident cumpărătorul “ţintă”) inteligent, dinamic şi puternic, aflat la polul opus al cumpărătorilor concurenţei, proşti, nespălaţi şi înconjuraţi de cerbi (voi reveni asupra lor). “Eroul” reclamei, nu neapărat uşor de recunoscut printre concetăţenii noştri, primeşte un mesaj secret, aidoma lui Robert Langdon în cărţile lui Dan Brown, pornind pe urmele acestui secret, trecând printre tigri, cascade şi poduri aflate în prăbuşire, totul pentru a genera starea de aventură şi mister (foarte bine realizate de regizorul Yariv Gaber, cel care a făcut şi una dintre cele mai bune reclame la ciocolată din advertisingul nostru, Kandia, ciocolata cu plăcere, dacă vă amintiţi). Clipul integrează, fără a fi kitsch-os, istoria daco-romană, plaiuri mioritice şi puţină peşteră a muierilor, într-un amestec gestionat cu multă grijă pentru detalii.
Singurul detaliu pe care l-au ignorat cei de la Papaya Advertising, poate mult prea preocupaţi cu scenele 3D, a fost faptul că personajul “serveşte” o mică bere la începutul clipului tocmai într-o bibliotecă. Eu nu ştiu prin ce biblioteci umblă creativii din Românica, dar ştiu că băutul de bere printre cărţi nu se recomandă. Iar dacă te prinde bibliotecara (sau vreun şoarece de bibliotecă, aşa ca mine), ai încurcat-o.

ș

Fotografia, dincolo de pieliţa vizibilului

Annie (Anna-Lou) Leibovitz este fotograful meu preferat – anul acesta ea a împlinit 60 de ani.

Îmi place Leibovitz nu doar pentru că a început la revista Rolling Stones în anii săi de idealism, ci şi pentru că reprezintă un mod de a face această nouă artă veche, care este fotografia. Annie a ajuns “fotograf de celebrităţi” pentru că a început fotografiindu-i pe cei din jurul său, părinţii, copiii, nepoţii, bunicii. Întâplător în jurul ei au început să apară vedetele şi le-a fotografiat cum a ştiut ea mai bine, încercând să treacă dincolo de pieliţa vizibilului, care este superficialitatea inerentă a oricărei fiinţe umane expuse privirii.
Găsiţi pe blogul lui Annie Leibovitz (http://annieleibovitz.blogspot.com/) aproape toate seriile de fotografii.
Mărturisind că îl are ca model pe Cartier-Bresson, cel care a creat reportajul foto-realist şi care a generat o întreagă şcoală fotografică preocupată de detaliul uman ca fapt al vieţii, Annie Liebovitz şi-a definit propriul limbaj în fotografia contemporană.

Pornind de la acest principiu, Annie Leibovitz a făcut două dintre fotografiile mele preferate. Prima este aceea în care Yoko Ono şi John Lennon stau înlănţuiţi într-un sărut dihotomic, John complet dezbrăcat, înfăşurat ca un foetus în jurul placentei care este Yoko, îmbrăcată în negru, rece, distantă, fără reacţie. Amândoi sunt cazuţi din pat, stau pe covor lângă salteaua distantă, iar mâna dreaptă a lui John este agăţată cu disperare de părul lui Yoko. Cu stânga John se ţine de creştelui ei, ca şi când ar striga după ajutor, în vreme ce mâinile ei absente, refuzând contactul şi, implicit, conexiunea face nuditatea lui mai dureroasă. Mai mult, mult mai mult decât simpla compoziţie extraordinară, reluată de nenumăraţi imitatori, este faptul că fotografia a fost făcută în 8 decembrie 1980, la numai câteva ore înainte de asasinarea lui John, ceea ce îmi evocă în mod cumplit suferinţa cauzată de aflarea acestei veşti, când aveam 10 ani, veste care m-a lovit mai tare decât moartea propriului meu tată.
A fi acolo, este pentru orice fotograf chintesenţa artei sale. A fi acolo când se întâmplă lucrurile, în chiar secunda, în instanţa aceea inefabilă care este clipa, trecătoare şi, simultan, eternă; acolo, acum, aşa cum trebuie sunt formulele ce consacră acţiunea lui Leibovitz. Martor al Istorie şi al Umanităţii, Annie Leibovitz este preocupată de istorisiri şi oameni aparte, iar capacitatea ei de a spune poveşti cu imagini, de a captura biografii în instantanee o face remarcabilă – prin simplitate, umanitate şi implicare.
Şi nu, a doua fotografie care mă impresionează nu este nudul lui Demi Moore gravidă. Fotografia remarcabilă care surprinde plecarea lui Nixon, momentul când, după demisia preşedintelui Statelor Unite ale Americii acuzat de minciună şi sperjur, trei soldaţi, în uniformă de paradă, strâng covorul roşu al umilinţei. Elicopterul încă nu a plecat din imagine, rotoarele fac vânt, iar toţi fotografii “oficiali” s-au întors la treburile lor, văzându-şi fiecare de-ale lui. Doar Annie Liebovitz a stat, a aşteptat şi a fotografiat momentul inefabil, cel pe care nu l-a prins nimeni. Însemnele puterii sunt prezente, însă puterea însăşi este golită de semnificaţie. În aceasta constă forţa fotografului autentic, de a (sur)prinde inefabilul, ceea ce se află dincolo de vizibilul comun, de văzul tuturor, dar care este, totuşi present.

Aici filmul realizat de BBC despre viaţa lui Annie şi activitatea ei ca fotograf al vieţii.

Un oltean, un ardelean şi un moldovean vorbeau despre stereotipuri

Campania agresivă (şi creativă) lansată de RDS-RCS în jurul echipei de la “Cârcotaşii” este îmbibată de stereotipii. Stereotipurile sunt utile mai ales în contextele publicitare sau de marketing de factură comică, iar alegerea lui Huidu şi Găinuşă, care sunt specializaţi în acest gen de abordare, este benefică pentru produs. “Celebrity endorsement”, susţinerea unui brand prin intermediul transferului de popularitate şi identitate al unor vedete deja consacrate este instrumentul principal aici.
Ca şi în cazul emisiunilor Cârcotaşilor, pline şi ele de referinţe aflate la limita jinirii faţă de grupurile etnice sau minorităţi în general, seria aceasta de reclame se întemeiază pe umorul stereotipal. Dintotdeauna glumele, bancurile şi celelalte forme de umor verbal şi-au extras comicul din exploatarea, simplificatoare şi schematică, a semenilor noştri. Mediile de masă, la rândul lor fiind instrumente dedicate comunicării indiscriminatorii, utilizează această tehnică pentru a induce o stare din bine prin declanşarea râsului.
În acest sens umor se produce prin segregare şi este posibil pentru că avem “sertare” mentale prin care împărţim lumea şi semenii noştri pe categorii: blondele sunt proaste şi cu o sexualitate îndoielnică, brunetele sunt agresive şi focoase, fotbaliştii sunt lipsiţi de inteligenţă, iar toţi sunt reuniţi într-un singur episod de tenis unde, atât blondele, cât şi brunetele sunt reprezentate prin referinţa sexuală.

Din păcate presa de la noi este plină de astfel de stereotipuri ofensatoare – multe dintre ele fiind promovate chiar de liderii de opinie (fie ei intelectuali rafinaţi sau analişti politici). Reclama la care mă refer, cea în care un ardelean, un oltean şi un moldovean discută la telefon, însă, portretizează sub-grupurile dialectale ale României într-un mod ofensator. Aceasta pentru că, după cum reiese din clip, ardelenii sunt înceţi la minte şi ranchiunoşi, oltenii (şi implicit sudiştii) sunt iuţi, întreprizători, dinamici şi mobili, iar moldovenii sunt pasivi, grei de cap şi chiar lipsiţi de iniţiativă. Această împărţire simbolică, fără să fie jignitoare în sine, este jinitoare prin transgresarea planului anecdotic. Reclama face dovada unei percepţii selective asupra lumii, a unor prejudecăţi din partea realizatorului – care este, evident, din Muntenia şi care îşi portretizează concetăţenii în ipostaze de inferioritate.
Exagerarea unor trăsături de caracter face implicit un dezechilibru de atitudine mi se pare regretabil şi nu umorul, combinaţie excelentă între jocul de cuvinte (lubeniţă vs. a lui Niţă) şi ironia etnică/de grup.

Karate Kid se întoarce (primo tempo)

În România toată lumea se pricepe la politică, dar în ultima săptămână din politica mioritică toată lumea a început să se priceapă la cinematografie. Analiştii politici s-au transformat subit în critici de film şi în analişti de imagini în mişcare, lucru care nu este de mirare într-o epocă în care media ne-a înghiţit pe toţi, dar faptul că acum acceptăm să transformăm limbajul de lemn mediatic în singurul mijloc de valid comunicare ar trebui să ne sperie.

Unul dintre termenii utilizaţi cu mare lejeritate este “regie”. Comentatorii (specializaţi sau nu) vorbesc despre diverse situaţii cum că au fost regizate, că cineva regizează cele întâmplate sau chiar că există un regizor în spatele unor acţiuni. Aceşti regizori, la rândul lor cu totul lipsiţi de abilitatea de a regiza orice, înafară de propriul lor tembelism, ar fi în spatele unor manevre perfide. O altă tehnică, împrumutată la liber din limbajul cinematografic, este aceea a existenţei unui scenario. La noi totul este un scenariu, acţiunile tuturor celor implicaţi în evenimente şi fenomene politice ascultă de un scenariu sau sunt fideli indicaţiilor din aceste scenarii absconse. Problema este că acei despre care bănuim că ar scrie aceste scenarii sunt ei înşişi de o imbecilitate notorie şi, din moment ce majoritatea participanţilor la dialogul public sunt semi-analfabeţi, în sensul că sunt incapabili să treacă de dimensiunea elementară a interacţiunii dintre două personaje, scenaristica acută de care suferim nu este decât o teorie a conspiraţiei ratate.
Oricum, principalul instrument (bănuit) al regizorilor din umbră sunt trucajele, astăzi totul este trucat, totul este manipulate şi îmbibat de efecte speciale. Numai că nimeni nu pare capabil să discearnă (dar-mi-te să le fabrice) între aceste “efecte video speciale”. Preşedintele (transformat subit din Preşedinte-jucător în preşedinte-actor) trimite filmul său de karate-kid la expertiză (în numele Preşedinţiei). Băsescu, preşedinte regizor şi scenarist în timpul liber, îmbibă cu limbă de lemn împrumutată din cinema întreaga naţie, iar România aceasta mare şi multimediatică, avem un singur specialist în “filmuleţe” de acest gen. Minunatul Institut Naţional de Expertize Criminalistice stă într-un singur cetăţean abil într-ale montării (de fapt în “înregistrări audio şi video” – aviz absolvenţilor de la facultăţile de profil din ţară), iar acesta este, în mod convenabil, în zilele sale libere.
Între timp naţiunea televizuală vorbeşte despre suport digital, discută despre “peliculă” (într-un material evident filmat cu o cameră de mână) şi despre alte date tehnice. Un popor întreg stă cu gura căscată la televizor pentru a vedea discuţii (im)pertinente despre când sunt imaginile “reale” şi când sunt “făcături” (sau contrafaceri, pentru cei mai inteligenţi). Verbalizăm despre tehnici de decupaj şi montaj, analizăm frame-uri, disecăm “fotograme” pentru a identifica adevărul despre realitate. Alegătorii sideraţi sunt introduşi în concepte complexe precum obiectivitate şi relevanţă vizuală, operatorie, autenticitate.
Pe un alt palier, montajul a devenit şi el o sursă de dezbinare naţională – cineva îşi dă cu părerea despre “măşti”, despre “leiere” şi despre editarea video ca şi când ele ar fi devenit noţiuni general acceptate şi cunoscute, iar altcineva îl contrazice, cu noţiuni şi concepte din Eisenstein sau Bella Balazs.
Specialiştii (nu ştim de unde vin ei) debitează despre importanţa disolve-urilor, ne explică despre iluminare, despre câte grade Kelvin trebuie pentru a genera emoţie, despre modul cum sunt umbrele şi relaţia lor cu personajele , depre blitz-uri, depre nevoia de surse de lumină – totul de parcă am asista la un curs despre filmul noir. De fapt întreaga Românie are aerul de film horror aşa că nu mă miră importanţa care se dă şi preocuparea exaltată pentru “unghiuri”, “cadre”, filmări complexe şi alte cuvinte scoase parcă din cuşma de războinic dac a lui Sergiu Nicolaescu.
Se problematizează reacţii corporale, mişcări ale feţei, interacţiuni ale personajelor sau direcţii ale privirii. Totul pentru a vedea dacă este veridicitate şi verosimilitate într-un film de doi bani – a nu uita că unul dintre “directorii de imagine” la acest film este şeful de marketing politic, Felix Tătaru, cel care l-a “instruit” în artele imaginii publice pe preşedintele-actor. De fapt preocuparea noastră ar trebui să fie chiar pentru actori – pentru cine sunt actorii şi cine sunt sufleurii din acest film prost pe care îl trăim în fiecare zi?
Trăim într-un univers al substitutelor mediatice, suntem prezenţi la evenimente care nu au avut loc şi martori la fapte pe care nu le-am văzut. Vedem zilnic “scene” şi suntem martorii unor “secvenţe” care nu ne privesc şi chiar ar trebui să nun e intereseze, dar experimentarea “secvenţială” a realului a ajuns să înlocuiască în multe cazuri trăirea continuă a viului. Cred că trăim mai degrabă într-o realitate ficţionalizată la extreme, nu mai avem contact cu evenimentele adevărate, ori cu cele cu adevărat importante, ci numai cu variante şi versiuni ale adevărului. Iar într-o astfel de lume normalitatea frizează absurdul.
Pentru mine este ca şi cum aş vedea un film de prezentare (publicitară) a unei minunate ţări numită Absurdistan.

Cum a reuşit experimentul Piteşti

Duminică seara nişte vajnici urmaşi ai lui Maniu fluturau steagurile galbene cu ochiul peneţist chiar în miezul campaniei lui Traian Basescu, în timp ce acesta perora împotriva parlamentarismului în România.

Îngreţoşat de vederea acestei deşănţări mi-am pus problema cum am ajuns aici şi singurul răspuns pe care îl am este că experimentul social condus de Ţurcanu sub îndrumarea NKVD-ului sovietic a reuşit. Mai mult decât atât, consecinţele malefice ale experimentului Piteşti au fost perpetuate în societatea noastră la 20 de ani de la Revoluţie.
Pentru cei mai tineri, care nu ştiu ce este experimentul Piteşti doar câteva lămuriri.
Între 1949 şi 1951 la închisoarea din Piteşti, o mână de indivizi aflaţi în slujba Securităţii încep un tip de tortură de o perversitate cumplită. În acele celule victimele au fost transformate în călăi, respectiv deţinuţii politici au început să fie torturaţi chiar de colegii lor celulă. Odioşenia constă în faptul că tortura fizică a fost înlocuită cu tortura psihică. Oameni care credeau în Dumnezeu erau puşi să oficieze liturghii scatologice; oameni obligaţi să îşi tortureze foştii colegi de luptă, numai pentru a le înfrânge moralitatea; oameni obligaţi să facă rău şi să calce în picioare tot ce considerau mai sfânt şi mai important în forul lor lăuntric.
Eu cred că, după ce comuniştii români şi sovietici au văzut că acest proces de manipulare funcţionează, au început “exportarea” lui la nivelul întregii societăţi. România din tipul ceauşismului a fost un laborator naţional în care tehnicile “Piteştiului” au fost aplicate unei întregi populaţii. Pentru că oamenii ţinuţi în foamete, beznă şi lipsă de informaţii sunt mult mai docili – au aflat-o, iată, şi cei care cumpără voturi pentru ridicola sumă de 20 de lei. Atât a ajuns să valoreze democraţia în România! Pentru că trădarea şi minciuna au ajuns instrumente politice şi sociale la cel mai înalt nivel.
Nu se poate să îi lauzi pe cei care te-au făcut să mânânci rahat şi te-au umilit – aceasta este o consecinţă a experiementului Piteşti. Cei care au asasinat moral România şi au distrus fibra etică a acestui popor continuă să ne conducă.
E trist acest moment. Cum au ajuns membrii celui mai important partid politic al României să se închine în faţa omului care a dus la distrugerea acestui partid? Cum este posibil să te asociezi cu omul care reprezintă antiteza a tot ce însemna şi înseamnă idealurile naţional-ţărăniste, respectiv morală, sobrietate şi respect? E trist acest moment.

http://webtv.realitatea.net/actual/traian-basescu-candidatul-sustinut-de-pd-l-la-presedintia-romaniei-a-obtinut-32-8-conform-sondajului

Gletul erotic (sau cum se întăreşte advertisingul)

Disperaţi să îşi covingă clienţii să le cumpere produsele, firmele din România sparg barierele oricărui bun simţ. Difuzate la ore de maximă audienţă, spoturile Adeplast – “Vopseaua meseriaşului” respectiv “Gletul Meseriaşului” sunt dovezi stridente pentru utilizarea sexului aiurea în publicitate.
Cele două reclame pun în mişcare una dintre formele cele mai primitive de exprimare – mă rog, după celebrul slogan erotic-comic Krescova – unde femeia este asociată produsului pentru a aduce audientă. Persuasiunea frustă, fără nuanţe şi fără perdea, nudidatea şi expunerea corpului femeii pentru simplul motiv că “se poate” şi utilizarea unor expresii şi situaţii aflate la limita pornografiei nu sunt în niciun fel benefice produsului – este chiar jignitoare conexiunea dintre “meseriaşul” care fluieră după femei de pe schelă şi “meseriaşul” care ar trebui să cumpere marfa Adeplast.
Cel legătură este între vopsea şi gletul, limbajul vulgar şi obscen, şi erotism? Conexiunea dintre vopseaua care “se întinde” şi femeie care “se întinde” (la propriu!) este una menită să arunce în derizoriu orice formă de raportare la femeie, iar dubla referinţă din celălalt ad (cea falică şi cea tehnică) “Auzi, ţie ţi s-antărit?”, fac din prezenţa trupului feminin în câmp vizual o formă de exploatare greţoasă.
În fond “creativii” de la Adeplast au reuşit să arate că sexploatarea femeii în sfera publică din România este mai mult decât acceptabilă. Aceste imagini explicit sexuale poluează identitatea femeii, pentru că o reprezintă ca pe un simplu obiect, ca pe un obiect submisiv şi dependent de prezenţa “semnificativă” a bărbatului. Să ne mai mirăm atunci că liderii politici sau discursul mediatic sunt bazate exclusiv pe acest gen de mesaje şi produse?!