James Cameron a mai scris un capitol din istoria cinematografului. Avampremiera filmului Avatar, cea mai recentă producţie a lui Cameron, aşteptată de aproape 20 de ani de către însuşi Cameron, a fost tot ce aşteptam, ba chiar mai mult. Odeon Cluj a lansat filmul joi seara de la ora 23:55 şi experienţa a meritat. Pe o planetă exotică, într-un mediu fabulos, cu păduri populate de animale stranii, cu plante şi fiinţe venite din altă lume şi alt mod de viaţă, cu o floră şi o faună recreate în mod magic, privitorul trăieşte o poveste de dragoste şi război captivantă.
Totul se petrece într-un loc numit Pandora, care este o lună a unei planete gazoase din sistemul Alfa Centauri, planetă numită Polifem. Aici legătura cu mitologia greacă este directă. Pandora, cea care a eliberat suferinţa printre oameni este răsturnată în film într-o entitate care cultivă pacea, echilibrul şi iubirea. Polifem, ciclopul ucis de Odiseu, este cel care veghează asupra unui univers bazat nu pe înşelătorie şi decepţie, ci pe deschidere şi uniune perfectă între membrii tuturor grupurilor care vin în contact.
Pe această planetă Jake Sully, fost puşcaş marin, un paraplegic al cărui frate geamăn moare pe neaşteptate, este pus să controleze avatarul unei fiinţe ce aparţine culturii Na’vi de pe planeta Pandora.
![]()
Dar ce este acest avatar? Noţiunea a preocupat mulţi gânditori, iar dacă ne gândim numai la faptul că termenul a fost utilizat şi de către Eminescu şi că este folosit de internauţii de azi, conceptual are rădăcini adânci în modul nostru de a ne raporta la propria noastră identitate. De fapt în religia hindusă “avatar” înseamnă apariţia lui Vişnu pe pământ, manifestarea divinităţii printre oameni. În abordarea lui Cameron, tema avatarului, deja vehiculată în mai multe filme lansate în 2009 (Surogate, Gamer) este excelent gestionată.
În fond, care este diferenţa dintre avatar şi surogat? Ambele presupun controlul mental al unor corpuri – în cazul avatarului corpul aflat în legătură cu subiectul, substitutul, funcţionează autonom într-o lume perfect independentă, în timp ce surogatul este dependent de subiectul care îl controlează.
Numai că avatarele lui Cameron nu sunt simpli hibrizi, fiinţe create prin manipulare genetică, prin utilizarea ADN-ului locuitorilor planetei Pandora. Aceşti hibrizi ai na’vilor, avatare controlate telepatic de oamenii de ştiinţă care ajung pe această lună ştiinţifico-fantastică sunt referinţe la o altă latură a avatarului.
Mai degrabă este relevant faptul că avatarele sunt prelucrările generate pe computer ale actorilor – în acest film Cameron lucrează cu capturi de tip “avatar” ale actorilor reali, regizorul lucrând ulterior cu elemente digitizate ale feţelor, ochilor sau expresiilor acestora. Aici discuţia trebuie să se ducă în zona evoluţiei cinematografului contemporan, pentru că cinematografia virtuală permite acum un control perfect al regizorului asupra mediului însuşi, ceea ce face din regizor un manipulator de avatare, avatare contextuale sau subiective.
Acesta nu este doar cel mai scump film din istorie, el costând aproximativ 500 de milioane de dolari, ci este şi primul film realizat de la început într-un mediu 3D. De fapt Cameron a reinventat cinematograful şi modul cum va funcţiona el în acest mileniu, influenţele filmului său vor marca evoluţia acestei arte în următorul deceniu.
De-a lungul timpului cinematograful a fost nevoit, sub presiunea concurenţei cu celelalte medii de masă, să se reinventeze constant. Atunci când televiziunea a intrat pe teritoriul cinematografului, acesta a integrat culoarea în tehnologia de creaţie. Când televiziunea a avut culoare, cinematograful a trecut în panoramic, iar când televiziunea începe să lucreze în tehnologia High Definition (HD), cinematograful a integrat tehnologii 3D la care televiziunea nu poate decât să viseze. Noua abordare asupra filmului 3D propusă de Cameron este realizarea în 3D stereo optic în timp real, ceea ce înseamnă că cinematograful va ocupa 3D-ul pentru mult timp de-acum înainte, mai ales dacă ţinem seama că există foarte puţine ecrane care să suporte 3D-ul. Pe de altă parte, însă, este evident că televiziunea, înarmată cu această nouă tehnologie, creată de Cameron astfel încât să îi permită să îşi pună visele în aplicare, va aduce în viitorul apropiat imaginile 3D în sufrageriile noastre. Cameron a şi patentat o cameră de filmat intitulată Fusion Camera System sau Reality Camera System, care îi permite regizorului să filmeze imagini 3D stereoscopice fără prelucrări ulterioare. Aceasta înseamnă nu doar schimbarea definitivă a relaţiei dintre figură şi fundal, dintre diferitele planuri în care are loc acţiunea, ci schimbarea modului în care se va face această artă în viitor.
Bazându-se pe această tehnologie, filmul lui Cameron recrează o stare aproape fantastmatică, care îţi permite să rezişti 2 ore şi 42 de minute fără să te mişti din scaun şi fără să îţi vină să arunci ochelarii stereoscopici cât colo, pentru că ai impresia tot timpul că ţi se bagă ceva în ochi.
Nu doar în acest sens Avatar poate fi văzut şi este făcut pentru un public diversificat. El poate fi vizionat şi de către cei care îşi doresc doar iubire şi pasiune, şi de către cei care vor războaie planetare şi conflicte science-fiction, şi decătre împătimiţii efectelor vizuale şi de către iubitorii filmului de acţiune. Îmbibat de mitologie, filmul lui Cameron lucrează cu scheme extrem de simple, dar aceasta este doar o aparentă simplitate, pentru că principala calitate a lui Avatar este aceea că poate spune poveşti vechi în contexte noi, cu mijloace noi şi cu perspective noi.
La urma urmelor iubirea dintre Neytri, fiica şefului de trib al clanului Omaticaya, şi Jack Sully (numit Jeiksuli), este o reluare a poveştii iubirii imposibile dintre Romeo şi Julieta sau dintre Old Shatterhand şi prinţesa apaşă Intschu Tschuna. Jake este şi el potretizat ca un Mesia, mântuitorul substitut, surogat (sau avatar) al unei lumi aflate în pragul distrugerii. Un alt leitmotiv al lui Cameron este lupta dintre mecanică şi natură, dintre civilizaţia lipsită de suflet şi cultura care îşi extrage sevele din lumea naturală.
Aici am avut prima îndoială legată de film, unde ideologia ecologistă, cu accente de New Age, construită printr-un paralelism mult prea facil între Gaia (Mama Pământului) şi Eywa, Zeiţa Pandorei, care nu este decât o trimitere prea puţin voalată la Eva, devine prea agresivă. Din păcate această predispoziţie ideologică a lui Cameron strică dinamica interioară a filmului. Am înţeles de la început care este poziţia personajelor în relaţie cu forţele exterioare agresoare, nu era nevoie ca această componentă să fie pusă explicit în naraţiune şi cu atât mai puţin în dialoguri.
Critica imperialismului capitalist şi a exploatării economice a unor spaţii (ţări sau planete) de către un amestec de militarism şi industrialism este şi ea puţin forţat ideologizată. Pământul, care în 2154 este o planetă golită de resurse şi pustiită de locuitorii lui, devine o metaforă pentru ceea ce oamenii pot face cu întreg universal. Lipsa de umanitate a oamenilor faţă de semenii lor este, însă, credibil demonstrată de Cameron printr-o opoziţie între na’vi şi locuitorii pământului. Oamenii sunt lacomi, indigenii sunt altruişti, fiinţele umane ucid fără milă, băştinaşii, chiar şi atunci când sunt nevoiţi să omoare, o fac cu milă. Legăturile mentale care există între toţi membrii comunităţii na’vi şi lipsa legăturilor, egoismul şi individualismul exagerat al oamenilor sunt puse în acelaşi contrast exemplificator. Evident, panteismul în care cred Na’vi este asumat ca un lucru pozitiv, iar reţeaua neuronală a planetei Pandora, intactă până la venirea oamenilor, este o referinţă la efectul malign al oamenilor asupra propriei planete astăzi.
Deşi Cameron a fost extrem de atent la detalii, a mers până acolo încât, împreună cu profesorul Paul Frommer, a creat o nouă limbă, cea a băştinaşilor de pe Pandora, în acelaşi context, există câteva exagerări care strică. De exemplu, materialul pe care îl caută lacomii capitalişti este numit “unobtainium”, în traducere liberă “denegăsitul”. Un alt loc în care lucrurile sunt neclare este distincţia dintre militarism şi armată, în film apare o operaţiune care implică foşti militari, dar care nu sunt armata pământului, ceea ce face dinamica de conflict destul de şubredă.
E supărător şi faptul că, spre final, filmul devine un fel de “Ultimul Mohican”, interplanetar. Alungarea na’avilor de către coloniştii înarmaţi este copiată aproape identic după alungarea amerindienilor din teritoriile lor de către albi, iar armonia naturală,
extazul şamanic, cultul pentru strămoşi, viaţa tribală şi celelalte aspecte ale religiei băştinaşilor de pe Pandora seamănă frapant de mult cu cea a amerindienilor. De altfel chiar aspectul exterior al acestora, modul cum se împodobesc şi cum îşi fac părul, chiar şi rugăciunile sunt parcă scoase din cărţile de istorie nord-americană. În acest context trebuie să spun că utilizarea genitalelor, cu rol de liant între na’vi şi cu celelalte fiinţe, non-umanoide, de pe Pandora, dar poziţionate stimultan în vârful părului, sunt o stupizenie conceptuală. E adevărat că şi oamenii utilizează cu scop multiplu genitalele (unii chiar exagerat), dar asta nu înseamnă că devine utilizabilă o asemenea gogomănie vizuală. La fel răsturnarea de situaţie din final, când planeta Eywa îşi trimite creaturile să lupte împotriva duşmanilor tehnologic avansaţi este forţată.
Oricum ar fi, Cameron a făcut un film memorabil, spre care vor curge anul aceasta o mulţime de Oscaruri.









